SCRISOARE DE SUSŢINERE DE LA UN FIU DE TARAN...

Numele meu e Vasile Costea şi sunt un fiu al comunei Valea Mărului, fostă Puţeni (Puţini). Acum 60 de ani în urmă vedeam lumina zilei într-o familie de ţărani gospodari, vălmăreni născuţi şi crescuţi în frică de Dumnezeu.Nu şi-au dorit lucruri măreţe, ci doar să-şi crească pruncii cu cinste în spiritul respectului pentru valorile creştine şi al dragostei pentru oamenii şi plaiurile vălmărene. Deşi, după terminarea studiilor primare, am fost nevoit să „zbor” - cum îmi spunea tata -, iar după terminarea acestora am muncit o viaţă în „Colosul Siderurgic Galaţi”, eu nu am uitat niciodată locul în care m-am născut şi nici pe vălmărenii mei. Mi-am iubit locurile atât de mult încât şi gropile în care mai cădeam pe întuneric mi se păreau mici tobogane cu flori.

Am încercat să fiu în contact permanent cu toţi oamenii satului şi cu cei care, la un moment dat, conduceau destinele acestei comune, contribuind şi eu la fundamentarea unor hotărâri ce urmau a se lua.
Am fost consultat şi/sau am colaborat bine cu primăria, şcoala, biserica şi poliţia, instituţii ai căror conducători au dat dovadă de tact, pricepere, patriotism şi simţ civic.
Cu multă plăcere trebuie să recunosc că în comuna noastră a apărut, cu ceva timp în urmă, un tânăr deosebit de inteligent, cu o minte neastâmpărată.
Am stat mult de vorbă cu el despre vise. Despre visele lui. Şi visele lui erau visele mele. Visele noastre, ale vălmărenilor. Mi-a cerut de multe ori sfatul şi l-a urmat. Alteori, încăpăţânat, a făcut cum l-a dus capul, demonstrându-mi că are dreptate şi că ştie ce vrea.
Am transformat, împreună cu viceprimarul Florin Doca, nopţi liniştite în nopţi albastre, pline de tumult.
Împreună cu fostul viceprimar Emil Băţroş, cu directorul şcolii, Ştefănache Vârlan, puneam la cale „viitorul”.
Şi am văzut un tănăr tenace. Visele lui: „ proiecte pentru noi”, ”sat european”, le-a cuprins în Strategia de Dezvoltare Durabilă a comunităţii.
E la al doilea mandat. Se vede că ştie ce vrea. E vechi de acuma... Ştie ce vrea şi ştie şi cum. E în stare să se certe cu toţi pesimiştii pentru visele noastre.
Şcoli noi, cu apă curentă, laborator de informatică şi Internet, centrală termică şi mobilier schimbat în totalitate, poduri, reconstrucţie ecologică prin sute de hectare de „scut verde”, “Pădurea Vălmărenilor”, acolo unde pe vremuri stăteau de strajă falnicii stejari ai lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Vise transformate în realitate, vise „puse pe hârtie” în proiecte îndrăzneţe ca: alimentare cu apă, gaze, canalizare, pietruiri şi asfaltări de drumuri.
Trebuie să mărturisesc că am fost foarte surprins de ideea asta mai veche a lui: „ vreau, într-un singur loc, trecutul, prezentul şi viitorul”. Ca noi vălmărenii să nu murim niciodată! Ca tot ceea ce a fost să rămână.

Un vis frumos – un proiect îndrăzneţ - „Satul românesc - Eternitate prin cultură”. Credeam că uitase, dar nu...

„- Nea Vasile... E timpul să privim înlăuntrul nostru şi să scoatem afară ce e maibun – Lumina !” .

Am citit cu nesaţ cuvintele. L-am ascultat şi m-a ascultat. De multe ori nu mai ascultă. Spune că timpul i-a luat-o înainte. Are de spus o grămadă. Nu vorbeşte de viaţa lui. El vorbeşte de proiecte şi vise. E tânăr şi e năvalnic. Am citit proiectul, am tresărit redescoperind lucruri uitate. Îi place să stea de vorbă cu mine. Mă caută. E necăjit. Şi mie îmi place să stau de vorbă cu el. Ai cu cine. „Veşnicia s-a născut la sat” – e visul şi e proiectul lui, cel mai frumos proiect vălmărean. Pentru că pornesc din suflet, te ung la suflet vorbele lui. Deja a stârnit ecouri puternice în comunitate. Sunt unii nepăsători, alţii răuvoitori, dar sunt, Doamne, mulţi nerăbdători să vadă minunea. Am văzut bătrâni cu spirit tânăr, dându-i însemnări despre vrăji şi deochiuri, despre Sancă şi Roghin. Iar bătrânul Neculai Fuică, de 82 de ani, vorbea înflăcărat. Vroia să-şi dea furca şi fusul, vârtelniţa şi resturi din războiul de ţesut al femeii sale, dusă acum la odihna veşnică. Moş Fuică vrea muzeu: „că e păcat să dispară tot, să numai rămână nimic după noi”.

„- Dacă faci asta, Florine, cât mai trăiesc eu îţi pun trandafiri şi lalele acolo. Gratuit.” Şi ce lalele are Moşul?!

Acest lucru a reuşit Florin: să strângă în jurul unei idei oameni diverşi: istorici şi critici literari, poeţi, scriitori, jurnalişti şi editori, învăţători („că, la ţară, dacă ei nu sunt promotori ai culturii, atunci cine?), tineri şi bătrâni. La vârsta mea, Florin m-a făcut să visez. Acolo, în parcul plin cu tei, va fi un loc al Luminii.

„Lămpi pe alei, alei pe sub tei, Lumină de dat şi primit” – sună frumos, sună a SPERANŢĂ. E convins că „fiii risipitori” vor „reveni” printre noi, dăruind şi primind: profesorul dr. Marcel Crihană, istoric literar şi critic de marcă, Speranţa Miron, Ioan Dan Pintilie, Constantin Doca Trincu, Dionisie Duma, Sorina Dascălu, învăţătorii Maria şi Alexandru Gafton. Ei - şi mulţi alţii neştiuţi de nimeni - sunt acum garanţia că visul se va transforma în realitate. Bătrâni întineriţi de tineri. Un fluier, un cimpoi, o ţiteră şi o vioară. Traista cu poveşti şi snoave vechi de când lumea, un covor, o icoană, un cântec de dor, ce nimeni nu ştie de când şi de unde vine la noi. Şi dacă Bunul Dumnezeu îmi va îngădui, promit că voi contribui după puterile mele la unele din activităţile din Planul de activitate al proiectului.
Că e prea frumos să nu încercăm să fim pentru o clipă în suflet tineri. Măcar voi îngriji lalelele puse de moş Fuică Neculai şi tot voi fi folositor.

Cu dragoste, pentru satul meu.

Vasile Costea