stejarul urias

S-ar putea crede ca simbolul frumoasei localitati valmarene ar fi un pom fructifer, marul adica. Vizitandu-i recent, insa, pe membrii echipei care lucreaza la proiectul cultural, am descoperit cu incantare un alt copac-emblema: un stejar urias, de o varsta impresionanta (aproape 500 de ani), cu o coroana foarte verde si bogata - pentru un „batran“... -, care „strajuieste“ de unul singur, destul de departe de padure, in locurile atat de incarcate de istorie. Daca treceti vreodata prin Valea Marului, chiar daca veti gasi cu usurinta multe alte „obiective“ ce merita atentia dv, nu uitati sa popositi macar pentru cateva minute la umbra generoasa a „stejarului lui Stefan“ - va veti incarca de energie si incredere in bine. Sau poate vi se va „revigora“ putin credinta - caci veti avea in fata un copac cu tinuta demna, sublima, a unui „sfant“.

Scrisoare de sustinere pentru revista Varste si trepte

Lucrez de aproape 15 ani - pe langa preocuparile mele direct legate de profesia de baza (formator de formatori în cultura si educatie, cadru didactic de stiinte sociale si filosofie) -, în domeniul revistelor „specializate“ – termen uzitat nu atat pentru publicatiile „de specialitate“, adica acele mijloace de comunicare in – intre grupuri restrânse (stiintifice, teologice, filosofice, tehnologice, academice, universitare etc.) de specialisti, ci mai curand pentru reviste a caror tematica este transmisa si catre publicul larg, popularizand deci activitatea comunitatilor in cauza, deschizand accesul la aceasta catre „mase“ mari de persoane, la informatia, repet, „specializata“. Desi am ocupat si posturi de redactor (sau posturi manageriale indirect implicate in conceperea si coordonarea proiectelor în ansamblul acestora, ca de pilda director de imagine, de publicitate, manager cultural sau de marketing), in cea mai mare masura am fost – sunt si în prezent – editor (coordonator) de asemenea reviste „specializate“.
Dintre acestea, unele foarte complexe prin natura lor, dar mai ales generatoare de probleme din cauza cererii reduse pe piata, a beneficiilor mici obtinute din vanzari, deci unele „neprofitabile“, sunt revistele de cultura. Iar intre revistele de cultura, exista o subcategorie extrem de defavorizata, in foarte multe privinte, si anume revistele de cultura la sate. „Exista“ este impropriu spus, sunt numai ca posibilitate – caci în Romania aproape lipsesc.
Nu este cazul sa aduc în discutie aici conceptul de cultura – presupun insa ca suntem, majoritatea celor care activam in acest domeniu, de acord asupra faptului ca, in mediul rural, cultura trebuie sa insemne, in primul rand, folclor („cultura populara“) si folcloristica, etnografie si etnologie, istorie si arheologie, limba romana si literatura, religie si teologie, arta populara si estetica acesteia s.a. Toate acestea se intrepatrund, se suprapun pe alocuri, sunt delimitate greu si fluctuant, valorizarea principiilor si promovarea anumitor modele determina uneori confuzie, tensiuni, dispute, dar si nepasare, abandon, blocaje de comunicare, permisivitate la manipulare si alte fenomene negative.
Cu toate ca, in societatea rurala contemporana, impactul mass-media audio-vizuale asupra culturii populare (prioritar orale) este mai mare decat cel al presei scrise si cartii, nevoia omului de la sat de a regandi, retine si reevalua informatia inainte de a o integra face ca aparitia de reviste „specializate“ culturale sa fie necesara si sa ajute fundamental cartea de invatatura. Nu si suficienta (un post de radio i-ar completa in mod fericit eficienta, un site pe Internet – cu pagini web dedicate, cu forumuri de discutie, i-ar extinde targetul etc.), dar in mod cert necesara.
Este o idee preconceputa – si falsa, in acelasi timp – aceea ca publicatiile de cultura nu sunt „profitabile“. Ele nici nu presupun costuri atat de mari precum se considera de catre necunoscatori si au un insemnat rost (in)formativ, aduc beneficii majore (cu mult mai mari decât cheltuielile) pe termen mediu si lung, odata cu crearea de ceea ce economistii numesc „capital uman“, resurse umane si profesionale din ce în ce mai bine pregatite, „capabilitati“ numeroase si deosebite, performante – ce, în timp, se vor regasi si în producerea de plusvaloare...
In al doilea rand, reprezinta un important mijloc de atragere de investitori, sponsori (nu numai pentru cultura) si publicitari, fonduri, sunt un „instrument“ de promovare a imaginii, de orientare a strategiilor de dezvoltare si de contracarare a fenomenelor negative mentionate mai sus. Sunt repere in situatii de criza sau de dezechilibre mai putin grave si de reconturare si reafirmare a identitatii noastre. Iar viata din satele romanesti nu (mai) dispune, din nefericire, de publicatii reprezentative în acest sens.
Initiativa unui grup de tineri – indrumati de cativa intelectuali din partea locului – din Valea Marului, judetul Galati, de a infiinta o revista de cultura locala, pe langa viitorul asezamant cultural al comunei, este intrutotul laudabila. Implicarea guvernamentala si a Primariei valmarene va face ca nu numai transpunerea in fapt a ideii lor frumoase, ci si difuzarea mesajului lor sa fie bine receptate, iar exemplul lor sa fie urmat si in alte zone ale tarii.
Societatea comerciala al carei director executiv sunt – SC «PERPESSICIUS» SRL BUCURESTI - recomanda cu toata increderea proiectul propus ca fiind unul viabil, oferindu-le valmarenilor, totodata, sprijin in derularea optima a acestuia, atat prin consultanta, cat si prin serviciile noastre: editare-redactie, design si dtp, prelucrare de imagine, pre-press si tipar, arhivare foto, marketing si vanzari, relatii publice si publicitate, difuzare, programare si administrare web, organizare participare la evenimente (targuri, expozitii, conferinte, simpozioane etc.), conceptie si productie publicitara, amenajare standuri expozitionale, service calculatoare si periferice, calibrare aparate si echipamente etc.
Suntem de acord sa le reprezentam valmarenilor interesele pentru ca echipa care se ocupa de proiect este formata din oameni cu o rara integritate morala si profesionala, care au nu numai intentii bune, ci si puterea de a le duce pana la capat cu succes.
Sorina Dascalu
Asociat-director executiv

Cultura popularã, tradiţionalã sau „profundã“, cum îi spun unii specialişti contemporani, chiar dacã o privim ca pe un fond „strãvechi“ şi paradigmatic al nostru, al tuturor, „arhaic“, este o culturã vie, dinamicã şi total refractarã la încercãrile omului de azi de a o suplini prin crearea artificialã de simulacre prezentate lumii ca fiind autentice. Se poate, de exemplu, „regiza“ o nuntã ţãrãneascã, „din bãtrâni“, cu toate practicile şi obiceiurile acesteia, armonizate într-un fel de „spectacol“, fie pe o scenã - deseori improvizatã -, fie într-un decor expoziţional sau de televiziune, fie şi în „vatra satului“, cu prilejul diferitelor târguri şi festivaluri. Dar câtã vreme participanţii la eveniment nu trãiesc cu adevãrat încãrcãtura spiritualã a cununiei, ci doar sunt ademeniţi în nişte scenarii frumoase, prin care li se resuscitã apetenţa pentru mitologic, taina aceasta din folclor va fi pentru cei de azi numai un comportament „primitiv“, un rit „de suprafaţã“ interesant dar „naiv“, depãşit când este vorba de trebuinţele lor.
În mediul rural, însã, nevoia de culturã nu îmbracã numai forma respectãrii şi retrãirii tradiţiei folclorice. Este în primul rând o necesitate imperativã de reafirmare a identitãţii naţionale şi creştine, mai acutã la sate şi micile oraşe decât în Capitalã şi marile centre urbane. În contextul în care multe dintre elitele intelectuale - cu o mentalitate secularizatã şi alienatã - doresc sã se desprindã şi sã se îndepãrteze, dupã modele strãine, de nişte fundamente tradiţionale pe care nu le mai acceptã fiindcã de fapt nu le mai înţeleg, în situaţia în care, aceleaşi personalitãţi culturale sau altele, numeroase în orice caz, resping trecutul în întregime, inclusiv realizãrile pozitive şi dezvoltãrile benefice ale acestuia, când „fiii satului“, minţi luminate, îşi refuzã originea, „rãdãcinile“, apare un complex identitar grav, o crizã ce nu poate fi depãşitã fãrã apel la creaţiile culte, la spiritualitatea dobânditã prin educaţie, învãţãturã, cultivare sistematicã, strategicã, bine controlatã, cizelatã prin ani grei de formare în şcoli de calitate, universitãţi elevate, cercetare în academie.
De aceea, reînfiinţarea unor aşezãminte culturale la sate (case de culturã sau cãmine culturale, cum mai pot fi denumite) este nu dezirabilã, ci vitalã pentru aceste comunitãţi - întrucât intermediazã între cele douã tipuri de culturã (popularã şi cultã), facilitând comunicarea între tradiţie şi contemporaneitate, între cultura oralã şi cea scrisã, între audio-vizual, tipãrit şi virtual ş.a.m.d. Este o datorie sacrã pentru orice om de culturã sã fie sau sã devinã atât reprezentant al folclorului, lucrând concret şi perseverent pentru restituirea valorilor, conservarea şi inovarea elementelor de culturã popularã, cât şi reprezentant al transformãrilor actuale, descoperirilor şi soluţiilor celor mai noi, celor mai recente forme de expresie, urmãrind adaptarea la schimbare, la solicitãrile vieţii cotidiene. O colectivitate folcloricã îşi „creşte“ propriile personalitãţi creatoare de care are nevoie şi „le trimite“ în societatea cultã sã fie „civilizate“ şi sã ducã oriunde cu ele „moştenirea“, patrimoniul care o diferenţiazã de toate celelalte comunitãţi - este legitim ca atunci când se aflã într-o etapã de neechilibru, dezechilibru sau crizã, pericol de dizolvare, sã-şi „cheme“, cum spuneam, „fiii“ (buni, mai puţin buni...), de oriunde s-ar afla ei.
Am rãspuns cu promptitudine invitaţiei vãlmãrenilor de a fi alãturi de ei în derularea proiectului propus fiindcã aşa cred cã ar fi procedat oricine i-ar fi cunoscut la fel de bine ca mine. Sunt nãscut în Valea Mãrului, am fost cândva cadru didactic acolo şi directorul cãminului cultural al comunei (am condus, printre altele, douã cenacluri - „Orizont rural“ şi „Perpessicius“, o trupã de creaţie dramaturgicã şi teatru, şi mai multe reviste de culturã, între care, una foarte aproape sufletului meu, „Vârste şi trepte“) şi ştiu cât de inimoşi, de intens „trãitori“ ai culturii - în toate sensurile termenului - sunt oamenii locului, cât de serioşi şi integri - şi cu câtã credinţã s-au implicat întotdeauna în menţinerea şi transmiterea principiilor şi valorilor. Sunt convins cã vor reuşi în ceea ce-şi doresc şi, în ce mã priveºte, le voi acorda tot sprijinul necesar. Îmi face o deosebitã plãcere sã mã întorc printre ei pentru a desfãşura - atât cât timpul şi sãnãtatea îmi vor permite - activitãţi culturale precum simpozioane, mese rotunde, promovarea unor apariţii editoriale şi lansãri de carte, ateliere, cursuri, şezãtori, festivaluri ş.a., poate un nou cenaclu literar. Desigur cã voi fi onorat sã redactez oricând diferite materiale pentru o publicaţie a lor şi cã voi rãspunde cu gratitudine tinerilor la întrebãrile privind anii petrecuţi de mine în acea zonã (despre care nu am prea scris în cele peste 45 de cãrţi ale mele). Voi ajuta la dotarea şi organizarea bibliotecii satului şi a unei sãli moderne de lecturã, informare, documentare. Voi fi încântat, de asemenea, sã-i reîntâlnesc pe foştii mei elevi, studenţi, colegi şi prieteni - şi sã colaborãm. Împreunã cu fiica mea, Sorina Dascãlu, vom avea în grijã editarea şi publicarea scrierilor persoanelor talentate de acolo. Cu siguranţã şi eu voi avea multe de învãţat din experienţa acestora, voi regãsi repere preţioase pentru profesia mea şi, reconturându-se identitatea lor, voi avea o şansã în plus sã-mi recapãt o parte din ceea ce este important în propria mea identitate - deci nu pot decât sã le mulţumesc pentru o atât de generoasã iniţiativã.

Prof.univ.dr. Marcel Crihanã
Universitatea „Hyperion“
Facultatea de filologie
Director general
al Editurii «Perpessicius» Bucureşti

Satul romanesc - Eternitate prin cultura

Cativa tineri inimosi din satul natal al criticului si istoricului literar Marcel Crihana – directorul general al Editurii Perpessicius din Bucuresti si editorul nostru senior - au lansat recent ideea unui proiect de restructurare valorica a culturii locale - „Satul românesc - Eternitate prin cultură”. Sustinem aceasta frumoasa si interesanta initiativa, se intelege, cu toata bucuria – si va rugam sa ne trimiteti la redactie mesaje despre reconstructia asezamintelor culturale (camine, case cultura etc.) din mediul rural sau, pur si simplu, sa ne povestiti ce se intampla, in aceasta directie, in zona unde locuiti dv – sau unde va sunt “radacinile”… Daca si dv considerati ca este o idee salutara si ca asemenea demersuri sunt necesare, ca merita urmate... Multumim.

Redactia editurii Perpessicius, a periodicului Graphic Arts & Media Business Review si a revistei de cultura Paradox

SCRISOARE DE SUSŢINERE DE LA UN FIU DE TARAN...

Numele meu e Vasile Costea şi sunt un fiu al comunei Valea Mărului, fostă Puţeni (Puţini). Acum 60 de ani în urmă vedeam lumina zilei într-o familie de ţărani gospodari, vălmăreni născuţi şi crescuţi în frică de Dumnezeu.Nu şi-au dorit lucruri măreţe, ci doar să-şi crească pruncii cu cinste în spiritul respectului pentru valorile creştine şi al dragostei pentru oamenii şi plaiurile vălmărene. Deşi, după terminarea studiilor primare, am fost nevoit să „zbor” - cum îmi spunea tata -, iar după terminarea acestora am muncit o viaţă în „Colosul Siderurgic Galaţi”, eu nu am uitat niciodată locul în care m-am născut şi nici pe vălmărenii mei. Mi-am iubit locurile atât de mult încât şi gropile în care mai cădeam pe întuneric mi se păreau mici tobogane cu flori.

Am încercat să fiu în contact permanent cu toţi oamenii satului şi cu cei care, la un moment dat, conduceau destinele acestei comune, contribuind şi eu la fundamentarea unor hotărâri ce urmau a se lua.
Am fost consultat şi/sau am colaborat bine cu primăria, şcoala, biserica şi poliţia, instituţii ai căror conducători au dat dovadă de tact, pricepere, patriotism şi simţ civic.
Cu multă plăcere trebuie să recunosc că în comuna noastră a apărut, cu ceva timp în urmă, un tânăr deosebit de inteligent, cu o minte neastâmpărată.
Am stat mult de vorbă cu el despre vise. Despre visele lui. Şi visele lui erau visele mele. Visele noastre, ale vălmărenilor. Mi-a cerut de multe ori sfatul şi l-a urmat. Alteori, încăpăţânat, a făcut cum l-a dus capul, demonstrându-mi că are dreptate şi că ştie ce vrea.
Am transformat, împreună cu viceprimarul Florin Doca, nopţi liniştite în nopţi albastre, pline de tumult.
Împreună cu fostul viceprimar Emil Băţroş, cu directorul şcolii, Ştefănache Vârlan, puneam la cale „viitorul”.
Şi am văzut un tănăr tenace. Visele lui: „ proiecte pentru noi”, ”sat european”, le-a cuprins în Strategia de Dezvoltare Durabilă a comunităţii.
E la al doilea mandat. Se vede că ştie ce vrea. E vechi de acuma... Ştie ce vrea şi ştie şi cum. E în stare să se certe cu toţi pesimiştii pentru visele noastre.
Şcoli noi, cu apă curentă, laborator de informatică şi Internet, centrală termică şi mobilier schimbat în totalitate, poduri, reconstrucţie ecologică prin sute de hectare de „scut verde”, “Pădurea Vălmărenilor”, acolo unde pe vremuri stăteau de strajă falnicii stejari ai lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Vise transformate în realitate, vise „puse pe hârtie” în proiecte îndrăzneţe ca: alimentare cu apă, gaze, canalizare, pietruiri şi asfaltări de drumuri.
Trebuie să mărturisesc că am fost foarte surprins de ideea asta mai veche a lui: „ vreau, într-un singur loc, trecutul, prezentul şi viitorul”. Ca noi vălmărenii să nu murim niciodată! Ca tot ceea ce a fost să rămână.

Un vis frumos – un proiect îndrăzneţ - „Satul românesc - Eternitate prin cultură”. Credeam că uitase, dar nu...

„- Nea Vasile... E timpul să privim înlăuntrul nostru şi să scoatem afară ce e maibun – Lumina !” .

Am citit cu nesaţ cuvintele. L-am ascultat şi m-a ascultat. De multe ori nu mai ascultă. Spune că timpul i-a luat-o înainte. Are de spus o grămadă. Nu vorbeşte de viaţa lui. El vorbeşte de proiecte şi vise. E tânăr şi e năvalnic. Am citit proiectul, am tresărit redescoperind lucruri uitate. Îi place să stea de vorbă cu mine. Mă caută. E necăjit. Şi mie îmi place să stau de vorbă cu el. Ai cu cine. „Veşnicia s-a născut la sat” – e visul şi e proiectul lui, cel mai frumos proiect vălmărean. Pentru că pornesc din suflet, te ung la suflet vorbele lui. Deja a stârnit ecouri puternice în comunitate. Sunt unii nepăsători, alţii răuvoitori, dar sunt, Doamne, mulţi nerăbdători să vadă minunea. Am văzut bătrâni cu spirit tânăr, dându-i însemnări despre vrăji şi deochiuri, despre Sancă şi Roghin. Iar bătrânul Neculai Fuică, de 82 de ani, vorbea înflăcărat. Vroia să-şi dea furca şi fusul, vârtelniţa şi resturi din războiul de ţesut al femeii sale, dusă acum la odihna veşnică. Moş Fuică vrea muzeu: „că e păcat să dispară tot, să numai rămână nimic după noi”.

„- Dacă faci asta, Florine, cât mai trăiesc eu îţi pun trandafiri şi lalele acolo. Gratuit.” Şi ce lalele are Moşul?!

Acest lucru a reuşit Florin: să strângă în jurul unei idei oameni diverşi: istorici şi critici literari, poeţi, scriitori, jurnalişti şi editori, învăţători („că, la ţară, dacă ei nu sunt promotori ai culturii, atunci cine?), tineri şi bătrâni. La vârsta mea, Florin m-a făcut să visez. Acolo, în parcul plin cu tei, va fi un loc al Luminii.

„Lămpi pe alei, alei pe sub tei, Lumină de dat şi primit” – sună frumos, sună a SPERANŢĂ. E convins că „fiii risipitori” vor „reveni” printre noi, dăruind şi primind: profesorul dr. Marcel Crihană, istoric literar şi critic de marcă, Speranţa Miron, Ioan Dan Pintilie, Constantin Doca Trincu, Dionisie Duma, Sorina Dascălu, învăţătorii Maria şi Alexandru Gafton. Ei - şi mulţi alţii neştiuţi de nimeni - sunt acum garanţia că visul se va transforma în realitate. Bătrâni întineriţi de tineri. Un fluier, un cimpoi, o ţiteră şi o vioară. Traista cu poveşti şi snoave vechi de când lumea, un covor, o icoană, un cântec de dor, ce nimeni nu ştie de când şi de unde vine la noi. Şi dacă Bunul Dumnezeu îmi va îngădui, promit că voi contribui după puterile mele la unele din activităţile din Planul de activitate al proiectului.
Că e prea frumos să nu încercăm să fim pentru o clipă în suflet tineri. Măcar voi îngriji lalelele puse de moş Fuică Neculai şi tot voi fi folositor.

Cu dragoste, pentru satul meu.

Vasile Costea