Zilele Bucurestiului

Zilele Bucurestiului incep pe 12 septembrie si se termina pe 20 septembrie, iar Primaria Capitalei a facut deja programul pentru a serba fiecare dintre aceste zile intr-un mod deosebit.

PROGRAMUL ZILELOR BUCURESTIULUI

12 Septembrie – ora 10:00 – Parcul Herastrau: Carnavalul Copiilor, care va avea loc in fiecare zi pina la orele 16:00.

• Muzeul Literaturii Romane gazduieste o expozitie de pictura si grafica, Galeria Municipiului Bucuresti ne prezinta o expozitie de pictura, decoratiuni interioare si arta fotografica,
• Muzeul Taranului Roman va adaposti (luni, 14 septembrie, de la orele 20:00) Gala Filmului – Bucurestiul Interzis,
• Muzeul Municipiului Bucuresti organizeaza (pe 17 septembrie), in colaborare cu Ministerul Administratiei si Internelor, simpozionul cu tema “550 de ani de la atestarea documentara a orasului Bucuresti”,
• Si tot MMB organizeaza (pe 18 septembrie), in Parcul Herastrau, lansarea colitei filatelice aniversare “Bucuresti 550”
• Expozitia “Ctitorii ale domnitorilor romani in Cetatea de Scaun a Bucurestilor” ne asteapta in Pasajul Universitatii (vineri, 18 septembrie),
• Biblioteca Metropolitana gazduieste simpozionul international “Cartea – Romania – Europa”, iar
• Sala de Marmura de la Cercul Militar v-a pregatit o expozitie de tablouri cu licitatie ( pe 20 septembrie, de la orele 17:00).

In noaptea dintre 19 si 20 septembrie – Noaptea alba a Bucurestilor – nu mai putin de 12 muzee si institutii ne asteapta cu portile deschise pina la orele 3 dimineata:

• Muzeul George Enescu
• Muzeul National de Arta al Romaniei
• Muzeul de Geologie
• Muzeul National de Istorie
• Muzeul Literaturii Romane
• Muzeul Municipiului Bucuresti
• Muzeul de Arta Vasile Grigore
• Muzeul Hartilor Vechi
• Muzeul National de Arta Contemporana
• Palatul Curtea Veche
• Observatorul Astronomic
• Muzeul Militar National


Arcul de Triumf va fi deschis vizitatorilor intre 18 si 20 septembrie cu expozitia “Legiunea Romana din Italia in timpul primului Razboi Mondial”.

Teatrele bucurestene vor pune in scena spectacole gratuite pe 19 si 20 septembrie, dupa cum urmeaza:

• Teatrul Bulandra – Richard al III-lea se interzice (ora 19:00)
• Teatrul Bulandra – Parcul Bazilescu – A douasprezecea noapte (ora 20)
• Teatrul Nottara – Sala George Constantin, 19 sept – Doi pe o banca (19:30)
• Teatrul ODEON – Pyram si Thisbe (ora 19:00)
• Teatrul Mic – Parcul Sebastian, 19 sept – Se joaca pe gaura cheii (ora 20:00)
• Teatrul de Comedie – Sala Studio – Domnisoara Iulia (ora 19:30)
• Teatrul de Comedie – Sala Mare, 19 sept – Sunt un orb (ora 19:00) - Sala Mare, 20 sept – Poker (ora 19:00)
• Teatrul Tandarica – sediu, 19 sept - Cenusareasa (ora 11:00)
• Teatrul Tandarica – Parcul Sebastian, 19 sept – Pacala (ora 10:00)
• Teatrul Ion Creanga – Piata Constitutiei, 19 sept – Palaria cu surprize (ora 11:00)
• Teatrul evreiesc de stat – Parcul Titanii, 19 sept – Care de asi cu valet (ora 20 :00)
• Teatrul C. Tanase – Teatrul de vara Herastrau – Nimic despre papagali (ora 20 :00)
• Teatrul Excelsior – Parcul Titanii, 19 sept – Vacanta vesela (ora 10:00)
• Teatrul Metropolis – sediu, 19 sept – Zaruri si carti (ora 20:00)
• Teatrul Masca - Bucurestii Noi, 19 sept – Gardienii se intorc (ora 20:00)
- Bd. Uverturii, 20 sept – Prostia omeneasca (ora 11:30)
• Opera Comica pentru Copii – Piata Constitutiei, 20 sept – Balul Ispravnicesei (ora 11:00)

Intre 12 si 20 septembrie, Teatrul National Bucuresti gazduieste, la Galeria etaj III-IV, o expozitie de fotografie realizata in colaborare cu Ambasada Republicii Populare Chineze si MNAC – Caleidoscopul Chinei – Stilul de viata contemporan al chinezilor.

Seara zilei de 12 septembrie va fi incununata cu un spectacol care va arata in termeni metaforici geneza Bucurestiului. Evenimentul, organizat sub “bagheta” ARCUB, va avea loc in Piata Constitutiei si va incepe la orele 20:30.

Toata saptamina aniversara Centrul Istoric va fi din nou in prim plan, ca inima a manifestarilor culturale. Strada Carada va fi locul in care ne vom bucura de spectacole Art Show, Comedy Show, Cutia Istoriei, de mini recitaluri ale unor solisti romani renumiti si de un tirg de produse realizate manual - toate sunt posibile cu ajutorul Fundatiei Culturale ARTEX, in colaborare cu Scoala de Arta a Municipiului Bucuresti.

Asociatia Tinerilor din Romania pentru Cultura si Normalitate se alatura Zilelor Bucurestiului cu un program cultural de exceptie, finantat din fonduri proprii.

• Ulita Traditiei si Mestesugului – Parcul Herastrau
• Fanfara Studentilor de la Conservator – Parcul Herastrau
• Next Generation Pop Simphony (Vlad Mirita, Acapella, Nico, Sistem, Alex, Smiley, Elena Gheorghe, Orchestra simfonica, dirijor Daniel Jinga) – Teatrul de vara Herastrau, 13 sept (ora 22:30)
• Spectacol de dansuri de societate – Teatrul de vara Herastrau, 16 sept (ora 20:30)
• Spectacol Nicolae Voiculet (Folktronica) – Teatrul de vara Herastrau, 17 sept (ora 20:30)

ATRCN a pregatit si o prezentare de moda realizata de creatori romani, ce va avea loc la acelasi Teatru de vara din Herastrau, pe 15 septembrie, incepind cu ora 20:30.

Soprana Angela Gheorghiu si cunoscutul tenor Vlad Mirita vor sustine un concert unic, de inalta tinuta artistica, pe scena din Piata Constitutiei, pe data de 19 septembrie, de la orele 21:00 – manifestare realizata de Institutul pentru Dezvoltare Durabila .

Obiceiurile populare romanesti si imaginile Bucurestiului de alta data nu vor lipsi. Centrul de Conservare si Valorificare a Traditiei si Creatiei Populare al Municipiului Bucuresti va organiza zilnic, intre 12 si 20 septembrie, in Piata Constitutiei, un Tirg de Mesteri Populari.

CCVTC a pregatit, in aceeasi locatie, o parada a costumelor de epoca (12, 13, 18, 19, 20 septembrie) si o plimbare cu trasura pe Bulevardul Unirii (12, 13, 18, 19, 20 septembrie).

Nu vor lipsi fanfara si celebra bataie cu flori “la sosea” - in Piata Constitutiei pe 12 septembrie, de la ora 17:00.
Programele artistice organizate de CCVTC se vor tine lant:

• Seara Romaneasca – Piata Constitutiei, 18 sept (ora 18:45)
• Spectacol de minoritati (turco-tatari, rromi, germani, rusi si lipoveni) – Piata Constitutiei, 19 sept (ora 12:00)
• Spectacol de minoritati (italieni, polonezi, aromani si germani) – Piata Constitutiei, 20 sept (ora 12:00)

Si pentru ca unora le place jazz-ul, ARCUB ne invita pe 19 septembrie, de la orele 20:30, in Piata George Enescu, la un concert Florin Niculescu cvintet.

Holul Primariei Municipiului Bucuresti va fi – in perioada 15-20 septembrie – gazda expozitiei de pictura Vitalie Butescu.

Regia Autonoma de Transport Bucuresti, care implineste 100 de ani de existenta, organizeaza pe 19 septembrie, incepind cu ora 10:00, Caravana Timpului: o parada de la tramvaiele cu cai la cele mai noi tramvaie produse la RATB-URAC.

A plecat la cele Sfinte doamna Victoria Elena Milescu

Victoria Elena Milescu ne-a părăsit pentru totdeauna

(1938 - 2009)

A venit pe lume în Bucureşti, la început de primăvară, pe 13 martie 1938.

Ceasul vieţii i s-a oprit toamna, pe data de 8 septembrie 2009, în Sfântă Zi, când se sărbătoreşte “Naşterea Maicii Domnului”.

Victoria Elena Milescu şi-a lăsat aici trupul – ţărână din ţărână – şi numele aşternut pe un însemnat număr de cărţi ce conţin poezie şi proză, scrieri ce reprezintă în mare parte viaţa ei, - momente cu stări sufleteşti, pe care, de cele mai multe ori, fără menajamente, le-a aşternut pe hârtie, aceasta ca un reproş adus vieţii fiindcă nu este tocmai uşoară, dar şi ca o dorinţă de mai bine.

A fost înzestrată de Dumnezeu cu un fin simţ al observaţiei, dar şi cu un deosebit simţ al frumosului, chiar ea fiind o femeie frumoasă, deşi anii s-au înşirat unul câte unul, depăşind cifra 70. Şaptezeci şi unu de ani, şaptezeci şi una de perle de toate culorile, pe care le purta cu o ţinută ce adesea stârnea invidie.

Victoria Elena Milescu a fost o femeie orgolioasă, mândră, ambiţioasă, la modul de a realiza cât mai multe, însă cu propriile-i forţe. Singurul chemat în ajutor era Dumnezeu. Îşi iubea mult de tot copiii, iar în ultimul timp avea o iubire aparte pentru cărţile ei, multe în manuscris, dar pe toate le dorea publicate. Era o fire romantică, avea o voce specială de interpretat romanţe. Chiar a compus romanţe, atât versurile cât şi melodiile, pe care tot ea le interpreta în anumite ocazii, mai ales în şedinţele de cenacluri literare.

Volumele de versuri şi proză au rămas mărturie că pe lume a existat, cândva, o iubitoare a cuvântului scris, ce a purtat numele “VICTORIA ELENA MILESCU”.

Dumnezeu s-o aşeze în loc de odihnă, în loc de verdeaţă şi cu multe flori, precum îi plăcea ei!

IOANA STUPARU

9 septembrie 2009

Vacanta!!!

Cenaclul Perpessicius - Bucuresti intra in "vacanta" pina in ultima simbata din luna septembrie. Daca aveti probleme speciale sau vreti sa ne trimiteti materiale pentru publicatiile noastre, ne puteti scrie pe adresa redactiei Editurii Perpessicius si a revistei Paradox sau ne puteti contacta la tel. 021.639.34.11.
La aceeasi adresa puteti trimite si textele pentru revista Virste si trepte, Valea Marului, Galati.

Domnule Profesor, Drum Lin!

Luni 2 februarie, a trecut la cele veşnice criticul şi istoricul literar Constantin Ciopraga, în vârstă de 92 de ani. Conform mai multor surse, a fost găsit fără viaţă, la masa de lucru, de către fiica sa, în jurul orei 15,00.

Membru de o­noare al Academiei Române, profesor universitar, Constantin Ciopraga este autorul unor cărţi fundamentale pentru cercetarea literară românească şi unul dintre cei mai de vocaţie dascăli pe care i-a dat lumii învăţământul românesc.

Constantin Ciopraga

Născut la 12 mai 1916, la Paşcani, Constantin Ciopraga a urmat cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni şi a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, în 1942. În perioada 1939 – 1950 urmează Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Bacău. Trimis pe frontul de Răsărit, este luat prizonier în 1942 şi eliberat în 1946. Experienţa aceasta, deosebit de aspră, va sta, mai târziu, la baza romanului „Nisipul” (1989). Profesor la Seminarul „Veniamin Costache” din Iaşi şi la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Paşcani, din 1949 îşi începe cariera universitară la Facultatea de Filologie din Iaşi, desfăşurată până în 1983. În perioada 1959 – 1962 a fost lector de limba română la Sorbona şi la École Nationale des Langues Orientales Vivantes din Paris. Între 1963 – 1966 a fost rector al Institutului Pedagogic din Suceava. A condus revista „Cronica” din Iaşi, de la înfiinţare (1965 – 1970) şi a fost director o­norific al Institutului de Filologie Română „Al. Philippide” din Iaşi. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari din Paris, a devenit membru de o­noare al Academiei Române în 1993. A fost distins cu Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România (1985), Premiul „Mihai Eminescu” (1987) şi Premiul Meditarraneo („Olivo d’Oro”, 1985), Premiul de excelenţă al municipiului Iaşi (2001), Premiul de excelenţă al revistei „Convorbiri Literare” (2001) şi al revistei „Ateneu” (Bacău, 2001); Doctor Honoris Causa al Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava (1998), Profesor Emeritus al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (2001). A fost de asemenea distins cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de cavaler (2002).

Constantin Ciopraga a debutat cu versuri în revista „Luminiţa” din Paşcani (1931). Debutul critic în volum avea să întârzie până în 1960, când a publicat monografia „Calistrat Hogaş”, urmată de cele dedicate lui G. Topârceanu (1960) şi Mihail Sadoveanu (1966). În acelaşi an, 1966, publică studiul „Mihai Sadoveanu, evocator al istoriei”. Aceluiaşi scriitor îi va dedica în 1981 studiul „Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare”, republicat în 2006 de Editura Academiei. După „Portrete şi reflecţii literare” (1967), în 1970 îi apare studiul „Literatura română între 1900 – 1918”, lucrare de sinteză, de factură academică. În 1973, tipăreşte monografia „Hortensia Papadat-Bengescu” şi volumul „Personalitatea literaturii române”, în care analizează dominantele şi permanenţele literaturii naţionale, cele care îi conferă individualitatea în context european. Constantin Ciopraga este atras de identificarea modelelor structurale, a tiparelor şi arhetipurilor imaginare, analizate adesea cu mijloace comparatiste.

„Personalitatea literaturii române” (ediţie revăzută şi adăugită, 1997), „Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare” şi „Poezia lui Eminescu. Arhetipuri şi metafore fundamentale” (1990) sunt cărţi esenţiale. Titlurile capitolelor studiului despre Eminescu sunt semnificative pentru modul de abordare critică specific lui C. Ciopraga: „Nostalgia arhetipurilor”, „«Arhetipul» Poetului”, „Univers poetic şi mitologii” („Haosul – suferinţă a spiritului”, „Principiul acvatic”, „Ceremonia astrală”, „Bolţi şi dome”, „O metaforă-boltă: Pădurea”, „Muntele-simbol”, „Sacrul şi magicul”, „Diafanizarea materiei”), „Condiţia umană” („Poezia – mister şi revelaţie”, „Armonia – nostalgie a coerenţei”, „Problema omului”, „Destinul geniului: «Luceafărul»”, „Ochii: lumini şi umbre”, „Erotikon: farmec şi durere”, „Retroviziune şi crono-reverie”, „Trepte spre Marea Trecere”). Deşi foloseşte sugestii ale psihocriticii, urmărind mitul personal şi arhetipurile („până la un punct, mit şi arhetip sunt valori interferente, complementare”, consideră autorul), C. Ciopraga refuză exagerările de ordin psihanalitic ale acestei metode, ca de altfel ale oricărei alte metode critice. Scrisul său realizează o sinteză personală între erudiţia istoricului literar de factură academică şi discursul critic modern, care asimilează metodologii diverse pentru a le folosi echilibrat şi eficient în raport cu opera analizată. Perspectiva comparatistă devine modalitate de valorificare a elementelor structurale ale operei unui autor, care ţin de dominantele imaginarului. Scriind despre arhetipul eminescian, Constantin Ciopraga conchide: „În cele din urmă, «arhetipul» Poetului nostru presupune analogii de natură existenţială cu înaintaşi de geniu, cu Horaţiu, cu Shakespeare, cu marii romantici, între care Byron, dar dincolo de coincidenţe ori de elemente preluate, acestea minuţios înregistrate şi clasificate de exegeţi vechi şi noi, domină masca regală a Demiurgului, reliefurile sale de neconfundat. Devenit, la rândul său, punct focalizant, arhetip venerat al poeţilor de după el, în modelul pe care-l propune Eminescu fuzionează strălucit Omul Interior şi Omul Cosmic.”

A mai publicat volumele: „Ecran interior” (versuri, 1975), „Între Ulysse şi Don Quijote” (1978), „Propilee. Cărţi şi destine” (1984), „Amfiteatru cu poeţi” (1995), „Caietele privitorului tăcut” (memorialistică, 2001). Ediţii: Calistrat Hogaş, „Opere” (1856), Mihai Codreanu, „Scrieri” (2 vol., 1968 – 1969, în colaborare cu Ilie Dan), G. Ibrăileanu, „Opere” (2 vol., 1970 – 1972), Mihai Eminescu, „Poezii” (1974). A tradus „Viaţa şi opera lui Ion Creangă” de Jean Boutière (1976).

Editorial Vârste şi trepte 5 - S. Dascălu

Sorina Crihană-Dascălu

Despre ce nu aveam voie iarna...

V-am povestit în numărul trecut câte ceva despre vacanţele mele de vară la Valea Mărului. Frumoase, fără îndoială, dar mai puţin interesante decât cele de iarnă, cu toate că, fiind fată, fiică de intelectuali şi mereu „mai mică“ decât prietenii mei, majoritatea activităţilor, specifice vârstei noastre şi anotimpului, „nu erau pentru“ mine. Cu alte cuvinte, băieţii nu mă luau cu ei la colindat, deşi ştiam să cânt foarte frumos „Florile dalbe sunt de măr“ şi multe altele... Când îngheţa Geru, nu aveam voie la „patinoarul“ natural format „la pod“, să nu cad în vreo copcă, Doamne-fereşte! Colegii şi fratele meu îşi făcuseră un fel de „patine“, din scândurele, pe care prinseseră o fâşie de tablă, cu ţintişoare pe laterale, şi pe care nu mai ţin minte cum le fixaseră de bocancii, pe atunci, grosolani, care se găseau cu greutate în magazine, „pe sub mână“... Eu, fireşte, nu puteam avea propriile mele asemenea „patine“... Cu toate că mi se dăruise o săniuţă „meşterită“ bine, părinţii nu mă lăsau să o încerc pe deluşorul cu pantă mai abruptă din apropierea şcolii. La tăierea porcului de Crăciun, nici nu asistasem vreodată, ce să mai vorbim de „încălecarea“ sărmanului animal pentru obţinerea mult-râvnitei cozi răsucite şi alte obiceiuri pe care le aşteptau cu nerăbdare copiii! La frământatul şi coptul cozonacilor şi plăcintelor, mama, bunicile şi mătuşile se încurcau de mine, aşa că eram gonită de colo-colo, să-mi văd „de treaba“ mea... Iar eu nu pricepeam ioc care ar fi fost aceasta!
În iernile vălmărene, geamurile erau complet acoperite de „flori“ şi noi încălzeam bănuţi de metal pe sobă, apoi îi lipeam pe pojghiţa aceea, pentru a forma „ochiuri“ prin care să privim afară cum ninge - şi, când făceam acest lucru, încă nu citisem „Crăiasa Zăpezii“ a lui Andersen, ci descoperisem noi, de capul nostru, ce şi cum. Şi o mulţime de altele erau „inventate“ de noi, după care ne amuzam teribil când le regăseam, mai târziu, în cărţile lui Creangă, Sadoveanu sau Ionel Teodoreanu, preferatul meu.
Mi-ar fi plăcut să aprind focul în sobele de teracotă, aş fi vrut şi să le arăt alor mei că mă descurc şi eu, dar şi pentru că gestul în sine îmi dădea o senzaţie aparte, de voioşie, dăruire sufletească şi speranţă - era ca un ritual reuşit. Dar nu aveam cum, mama se trezea cu noaptea în cap şi până în zori deja toate erau „la locul lor“ - inclusiv jăraticul ce păstra căldura întreaga zi. Rufele „geruite“, aduse în casă tari ca lemnul şi cu ţurţuri pe margini, mirosind dumnezeieşte a curăţie (că nu aveam detergenţii „miraculoşi“ de azi!), erau deja „zvântate“ - un termen pe care nu l-am mai auzit pe aici. Am uitat să vă spun despre acelaşi efect pe care îl avea asupra mea, vara, „mireasma“ specifică a apei de ploaie strânse de bunica în nişte butoiaşe, pentru a ne spăla, mai ales părul, care devenea mătăsos şi, cu timpul, mai bogat. Uneori, şi iarna, când drumul până la fântână era prea greu, ai mei topeau zăpadă în acelaşi scop - cred că nu voi mai putea niciodată reproduce plăcerea unei „băi bune“ ca atunci. Îmi închipui că ţăranilor din prezent le este jenă să-şi mai îngrijească astfel micuţii şi evită mijloacele de trai „primitive“ - privându-i, în consecinţă, de o viaţă naturală şi sănătoasă, înlocuită cu aşteptarea nesfârşită a condiţiilor „de la oraş“. Sper însă că eu greşesc.
Revenind la tradiţiile feminine de Crăciun, altceva ce nu eram lăsată să fac, să nu le „stric“, erau „scutecele“ sau „cămăşuţele“ lui Hristos, „turte“, cum li se spunea pe scurt. Moldoveneşti, fără îndoială, şi pe care nu le-am prea întâlnit în Bucovina sau alte zone limitrofe, unde ar fi putut să se afle influenţe în acest sens. Eu eram fascinată de foiţele de aluat întinse cu „sucitorul“ sau „făcăleţul“, pe faţa de masă imaculată, până se făceau transparente, de metoda mai nouă, prin care erau prinse sub marginea mesei, ca să fie mai subţiri şi să fie „decupate“ uniform, aproape ca într-o patiserie. Era o muncă serioasă, chiar „gravă“, femeile te uimeau prin minuţiozitatea şi efortul lor. Foile firave se uscau pe plita încinsă - era o adevărată artă să nu le arzi! Apoi, se înmuiau într-un sirop de apă clocotită cu miere şi mirodenii - când din nou mă miram la fiecare în parte cum de nu s-a rupt, să fie scăpată în „licoarea“ fierbinte, ratându-se totul... Erau suprapuse pe un platou şi pe straturile din ce în ce mai apetisante se presăra un amestec de nucă măcinată, coajă de lămâie şi miere sau, conform reţetelor „moderne“, zahăr vanilat, stafide, migdale sfărâmate, unele esenţe... Cu cât erau mai fine, cu atât erau necesare mai multe, sute poate, pentru a acoperi cantităţile dorite (insuficiente oricum în forma finită, ca să zic aşa). Se sfinţeau de către preot în Ajun şi erau nelipsite la masă, pentru familia reunită, colindători şi, de fapt, pentru oricine intra în „casa creştinului vălmărean“.
În urmă cu câţiva ani, am mers în vizită la o amică, imediat după sărbători. Locuia la bloc, într-un apartament „utilat“ cu de toate, inclusiv cuptor cu microunde, frigider cu prăjituri de cofetărie şi o... mentalitate iremediabil îmbolnăvită. Mama ei, moldoveancă, îi trimisese prin cineva „turte de Crăciun“. Nici nu am apucat să deschid gura pentru a-mi exprima verbal încântarea şi surpriza, că pacheţelul cu bunătăţi, nedesfăcut, a şi ajuns în coşul de gunoi. Am rămas blocată, nu mă hotăram dacă figura schimonosită pentru o secundă a prietenei mele sugera numai plictis şi indiferenţă sau, mai rău, un soi de dezgust, de scârbă existenţială destul de profundă. „Îi spun mereu să nu-mi mai trimită, că nu mănâncă nimeni mizeria asta...“ a mormăit ca o justificare în faţa mea, care nu ştiam cum să reacţionez şi amuţisem. Dacă aş fi exteriorizat ce simţeam, nu ar fi crezut că eram sinceră şi m-ar fi considerat penibilă. Este un exemplu de atitudine pe care o bănuiesc la mulţi din tinerii plecaţi din mediul rural şi „dezrădăcinaţi“. Ei, din păcate, nu au pus nimic de valoare în golul rămas prin „aruncarea deşeurilor“ preţuite altădată de bunicii şi părinţii lor. Nu ştiu dacă la Valea Mărului relaţiile între generaţii sunt altfel. Ştiu însă, şi nu mi-e „ruşine“ s-o recunosc, că eu am de gând să-mi învăţ fetiţa şi să pregătim împreună, în fiecare an, „cămăşile Domnului“... Nădăjduiesc să nu le „stricăm“...

Editorial Vârste şi trepte 4 - S. Dascălu

Sorina Crihană-Dascălu

Vacanţe vălmărene

Poate paradoxal, dar despre frumuseţea vieţii de la ţară - în special cea din satele de câmpie şi deal - vorbesc cu încântare mai curând cei care nu locuiesc acolo şi au fost prin zonă în vizită, în concediu sau vacanţă, atât. Majoritatea „ţăranilor“, dimpotrivă, îţi vor povesti despre greutăţile lor, condiţiile submodeste de trai, clima uneori ostilă, sărăcia datorată calamităţilor naturale ş.a.m.d. Cred că sunt foarte puţini, aproape excepţii, cei care-ţi vor arăta că, în pofida tuturor acestora, ei iubesc pământul, munca la câmp, creşterea animalelor domestice şi obiceiurile rurale, respectându-le şi păstrându-le pe cât posibil. Eu fac parte dintre aceia care se simt acasă oriunde, şi în marile centre urbane, şi în sătucurile aparent uitate de vreme. Şi mai este o caracteristică a omului contemporan ce mie nu-mi este proprie; nu ştiu dacă-i bună sau rea, dar am întâlnit-o atât la majoritatea celor care trăiesc „la ţară“ cât şi la „orăşeni“, iar la mine, nu: îşi doresc mereu altceva decât au, nu se pot bucura de prezent, aleargă după alte şi alte începuturi şi când obţin ceea ce urmăresc, deja scopul atins îşi pierde valoarea şi îi proiectează spre ceva „nou“ sau „superior“ (de fapt nici nu au când să-şi dea seama cât preţuieşte ceea ce au sau ce-cine sunt). Atunci, ei „lasă baltă“ totul, nu mai duc la bun sfârşit ce au început - cred că, pornind de aici, s-ar putea scrie o întreagă filosofie a bălţii şi a lăsatului baltă (am avut în adolescenţă un eseu pe care l-aş dezvolta în această direcţie, era despre „zăcutul şi mântuiala la români“)... Nu este vorba de tendinţa fireascã de a evolua, de a progresa, ci de un gest „fără Dumnezeu“, de neputinţa de a te deschide la maximum către ceea ce este chiar în jurul tău, către semenii de lângă tine (eşti ca acela care îşi caută la nesfârşit jumătatea aiurea în depărtări neobservând că persoana potrivitã, care îl iubeşte la nebunie, îl înţelege şi îl sprijină permanent, e chiar aproape de tot, alături, ignorată însă), în fond, de o goană după himere când adevărul ce te-ar putea face fericit rămâne neacceptat, neintegrat. Râdeam de liceenii mei - şi de studenţii tatei -: când erau la şcoalã, abia aşteptau să ajungă acasă - nemaivorbind de vacanţe! -, când se aflau acasă, erau nerăbdători să se reîntâlnească, în clasă, cu prietenii şi colegii, pentru a se lamenta, plicitisiţi şi „sătui de toate“ că vor să se termine mai repede ziua de curs... Eu eram şi sunt încă de părere că nicăieri nu te găseşti întâmplător şi le spuneam că, dacă tot eram acolo, împreună, trebuia să încercăm să facem ceva bun, important, util, drăguţ, distractiv... Mă rog, ceva cu rost - în loc să permitem timpului şi vieţii să treacă pe lângă noi. De altfel, maxima devenită slogan „Trăieşte clipa!“ (sau „Clipă, mai stai!“) era pe buzele tuturor şi în sufletul nimănui... Aşa era şi în verile vălmărene...
Mi s-a mai cerut cândva să scriu despre „amintirile (mele) din copilărie“ şi toţi colegii de redacţie se aşteptau să fie ceva spectaculos şi, eventual, „original“, adică altceva decât furatul de cireşe, evadarea la scăldat ori pupezele de prin tei, cele câteva întâmplări de care mai auziseră şi ei „de pe la Creangă“. Ceva nu atât de „banal“ (mie mi se pare genial!) precum „m-am născut de ziua mea“, iar această minunată zi ar fi... în fiecare zi, după cantautorul Pavel Stratan. I-am dezamăgit. Petrecusem numai momente „obişnuite“, „simple“, pe care eu însă le consideram unice şi dătătoare de cea mai curată încântare. Nu am memorat trăirile intense de când eram fericită sau necăjită şi, chiar dacă aş fi făcut-o, acelea nu puteau fi descriptibile în cuvinte.
Chiar şi în vacanţe, intervalurile de timp preferate din zi erau, pentru mine, după-amiezele de duminică. Satul era liniştit şi blând. Adesea ploua torenţial. Deşi în semi-întuneric, te simţeai ocrotit şi încrezător ca lângă un duhovnic înţelept. Stăteam cuminte, să ascult răpăiala pe acoperiş, „cât mâţa-n coadă“ - o zicătură delicioasă de pe acolo. O secundă mai târziu alergam desculţă şi ţopăiam pe stradă de parcă picurii mă eliberau de orice supărare şi grijă... Probabil, dacă aş fi avut 25 sau 35, sau mai mulţi şi nu 10 ani, m-aş fi simţit spălată-iertată de orice păcat... Bunica înfigea un cuţit în faţa prispei, să apere casa de fulgere şi tunete, de mânia justificată a sfinţilor. Pământul ud mirosea dumnezeieşte. Dacă era soare, lumina auriu-arămie te îmbrăţişa duios, alintându-te de pretutindeni, dulce şi „conspirativă“ (tot întru veselie şi „împrietenire“ cu orice mică durere sau suferinţă).
La Valea Mărului am avut una din primele revelaţii decisive pentru destinul meu - nu ţin minte dacă a fost chiar întâia. „Într-o nu ştiu care vară...“ Mă jucam într-o „deltă“ în care ne bălăceam noi, fratele meu şi amicii lui, şi cu mine, singura fetiţă din „gaşcă“ (admisă pentru că eram sora lui...). Apa era tulbure, verzuie, plină de nămol, frunze, lăstari de salcie şi răchite, şerpişori subţirei, alburii, era călduţă şi... una peste alta, cam murdară şi nu prea îmbietoare. Nici locul „uscat“ unde stăteam nu era mai atractiv. Cruste cu crăpături urâte, ca nişte răni ce-ţi trezeau compasiunea, lăsau să iasă la suprafaţă ochiuri alunecoase, ude şi gloduroase. În primul rând, mi-am învins teama şi dezgustul şi mi-am spus că, dacă vrei să fii cu cei dragi, câteodată „intri şi în noroi“ după ei la nevoie. Apoi, mi-am înlăturat prejudecata că într-o baltă mlăştinoasă - iată că revin la ideea de baltă! - nimic nu poate fi frumos. Am privit atentă printre aburii mâlului în care m-am afundat curajoasă şi am descoperit că mă înşelasem până atunci. Era acolo un fel de plancton interesant, pe care nimeni nu-l studiase. Şi „plauri“ de mici dimensiuni, păturele din rădăcini acvatice ale unor specii plutitoare pe care nu le cunoşteam. Erau, desigur, minunate. M-am întrebat de ce oare nu le văzusem în laboratorul de ştiinţele naturii-botanică-biologie - mi-ar fi plăcut să învăţ despre vegetaţia de pe malurile Gerului.
Tot analizând absorbită plantele şi vietăţile ce mişunau în jurul meu, pipăind cu vârful piciorului fundul apei, ca să nu mă încurc în împletiturile din „adânc“ sau să nu mă împiedic de vreun obiect aruncat pe acolo de cine ştie cine, am dat peste o porţiune mai nisipoasã. Şi, într-un contrast răvăşitor cu mediul în care începusem să mă obişnuiesc şi, relaxată, să mă deplasez alene ca în somn, a apărut miracolul - aşa l-am receptat atunci, ca pe un miracol! -: izvorul (sau poate că erau mai multe izvoare!)! „Întâlnirea“ a fost, cum spuneam, revelatoare. Nu-mi închipuiam ceva mai tainic şi mai fermecător. Ca un orb, l-am „examinat“ îndelung şi nu-mi reveneam din mirare. Aş fi vrut să-l „delimitez“ altfel decât prin tăişul răcelii şi prospeţimii lui, mi-l imaginam ca pe o rază argintie, iar faptul că se amesteca aproape instantaneu în elementul „naşterii“ lui fără a-şi pierde identitatea m-a uluit - prin „înţelepciunea“ de care dădea dovadă. „Ce deştept e! Ce deştept!...“ am murmurat, cu toate că, atunci, conceptul acesta nu avea alt sens pentru mine decât că un ceva sau cineva mă lăsa pe mine cu gura căscată.
„Delta“ de la Valea Mărului a fost asanată. I-a luat locul un lac „antropic“. Nu are nuferi, dar e limpede şi, vara, strălucitor. Izvorul „meu“ este acum alături de alte şi alte fire de apă subterană, aduse „afară“. Îmi place să spun, când mă refer la vacanţele mele vălmărene, că nu prea am eu rădăcini pe acolo dar am unul dintre izvoare. Nu e deloc „puţin“. E fundamental...

Editorial Vârste şi trepte 5

Prof.univ.dr. Marcel Crihanã

Aşa-zisele crize mondiale şi cultura

Când eram foarte tânăr, unul din primele lucruri pe care le-am învăţat de la oamenii vârstnici a fost să-mi asum răspunderea pentru faptele mele, mai bune sau mai puţin bune, reuşite ori greşeli. Nu pot spune cã au fost şi unele chiar rele, în adevăratul sens al cuvântului - dacă acestea presupun intenţie şi scop (conform interesului meu, dar în detrimentul altora). M-am străduit, adică, să pun în slujba binelui şi a Domnului tot ce am făcut, iar dacă rezultatul nu a fost cel aşteptat, asta s-a datorat slăbiciunii, micilor mele neputinţe temporare, erorii, poate grabei de a ajunge mai repede acolo unde îmi propusesem. Prin urmare, ori de câte ori ceva nu a mers cum trebuia, nu am căutat cauze generale precum criza economică mondială, strategiile politice şi militare internaţionale, perioadele electorale, sistemul social sau mai ştiu eu ce alt concept care să sune foarte abstract, cât mai abstract (şi prin urmare găunos de sens!), încât nimeni sã nu priceapă nimic, iar eu să scap basma curată.
Nici acum, la anii mei şi la o stare a sănătăţii ce nu-mi mai permit să fiu prea optimist, nu cred că suntem atât de neajutoraţi încât să ne lăsăm striviţi de teoriile acestea „mari“ (unele pretextuale, altele manipulante!) şi complet străine de structura sufletească şi mentală a bătrânului (înţelept!) român. Cum, de pildă, să nu mai poţi face cultură fiindcă nu ai destui bani sau nu ai un serviciu remunerat substanţial? Dragilor, Perpessicius a scris în război (printre bombe, nu căderi de ratinguri la instituţii financiar-bancare!), apoi, întors acasă fără braţul drept, a deprins din nou a scrie, dar cu stânga... Marin Iancu Nicolae, un alt om de litere exemplar, s-a întors de pe front orb şi olog... Rămas fără vedere şi fără ambele picioare, a continuat să scrie - şi, Doamne, câtă dragoste, credinţă şi adevăr erau în paginile cărţilor sale! Despre experienţa mea, va spune mai multe, sper, posteritatea...
Întârzie acceptul Ministerelor şi sprijinul ca să avem o casă de cultură cum ne dorim? Ei, şi ce?! Ne-’om întâlni sub cerul liber vara, în jurul stejarului, ori la un foc de tabără, iarna, cu vin fiert şi cartofi copţi, şi veţi vedea ce minunată, ce binecuvântată inspiraţie pentru creaţie ne va da Cel-de-Sus!
Soluţiile la cele ce ne frământã sunt cel mai adesea, aşadar, în noi înşine sau, în orice caz, mai aproape de noi decât ne închipuim.Şi mai e o chestiune: ştiţi când suntem cel mai uşor „dezamăgiţi“? Când aşteptăm prea mult de la ceilalţi şi mai nimic de la noi sau aşteptăm peste puteri de la noi şi nimic de la alţii... Atunci când ni se întâmplă o „deziluzie“, să ne întrebăm: nu cumva speram, în subconştient, să ne vină un dar de la cei de lângă noi fără ca măcar să ne fi pregătit a-l primi cum s-ar fi cuvenit? Ori, altfel, nu nădăjduiam noi să le dăm altora totul, menajându-i şi neimplicându-i în problemele noastre, nedorind nimic „în schimb“, iar ei au respins cu indiferenţă gestul nostru? Este nevoie, ziceam şi altădată, de dreapta măsură...
Iată că s-a împlinit un an de la relansarea revistei noastre. Se pare că, în pofida tuturor greutăţilor, suntem pe drumul cel bun. Crăciun fericit!