Prof.univ.dr. Marcel Crihanã
Aşa-zisele crize mondiale şi cultura
Când eram foarte tânăr, unul din primele lucruri pe care le-am învăţat de la oamenii vârstnici a fost să-mi asum răspunderea pentru faptele mele, mai bune sau mai puţin bune, reuşite ori greşeli. Nu pot spune cã au fost şi unele chiar rele, în adevăratul sens al cuvântului - dacă acestea presupun intenţie şi scop (conform interesului meu, dar în detrimentul altora). M-am străduit, adică, să pun în slujba binelui şi a Domnului tot ce am făcut, iar dacă rezultatul nu a fost cel aşteptat, asta s-a datorat slăbiciunii, micilor mele neputinţe temporare, erorii, poate grabei de a ajunge mai repede acolo unde îmi propusesem. Prin urmare, ori de câte ori ceva nu a mers cum trebuia, nu am căutat cauze generale precum criza economică mondială, strategiile politice şi militare internaţionale, perioadele electorale, sistemul social sau mai ştiu eu ce alt concept care să sune foarte abstract, cât mai abstract (şi prin urmare găunos de sens!), încât nimeni sã nu priceapă nimic, iar eu să scap basma curată.
Nici acum, la anii mei şi la o stare a sănătăţii ce nu-mi mai permit să fiu prea optimist, nu cred că suntem atât de neajutoraţi încât să ne lăsăm striviţi de teoriile acestea „mari“ (unele pretextuale, altele manipulante!) şi complet străine de structura sufletească şi mentală a bătrânului (înţelept!) român. Cum, de pildă, să nu mai poţi face cultură fiindcă nu ai destui bani sau nu ai un serviciu remunerat substanţial? Dragilor, Perpessicius a scris în război (printre bombe, nu căderi de ratinguri la instituţii financiar-bancare!), apoi, întors acasă fără braţul drept, a deprins din nou a scrie, dar cu stânga... Marin Iancu Nicolae, un alt om de litere exemplar, s-a întors de pe front orb şi olog... Rămas fără vedere şi fără ambele picioare, a continuat să scrie - şi, Doamne, câtă dragoste, credinţă şi adevăr erau în paginile cărţilor sale! Despre experienţa mea, va spune mai multe, sper, posteritatea...
Întârzie acceptul Ministerelor şi sprijinul ca să avem o casă de cultură cum ne dorim? Ei, şi ce?! Ne-’om întâlni sub cerul liber vara, în jurul stejarului, ori la un foc de tabără, iarna, cu vin fiert şi cartofi copţi, şi veţi vedea ce minunată, ce binecuvântată inspiraţie pentru creaţie ne va da Cel-de-Sus!
Soluţiile la cele ce ne frământã sunt cel mai adesea, aşadar, în noi înşine sau, în orice caz, mai aproape de noi decât ne închipuim.Şi mai e o chestiune: ştiţi când suntem cel mai uşor „dezamăgiţi“? Când aşteptăm prea mult de la ceilalţi şi mai nimic de la noi sau aşteptăm peste puteri de la noi şi nimic de la alţii... Atunci când ni se întâmplă o „deziluzie“, să ne întrebăm: nu cumva speram, în subconştient, să ne vină un dar de la cei de lângă noi fără ca măcar să ne fi pregătit a-l primi cum s-ar fi cuvenit? Ori, altfel, nu nădăjduiam noi să le dăm altora totul, menajându-i şi neimplicându-i în problemele noastre, nedorind nimic „în schimb“, iar ei au respins cu indiferenţă gestul nostru? Este nevoie, ziceam şi altădată, de dreapta măsură...
Iată că s-a împlinit un an de la relansarea revistei noastre. Se pare că, în pofida tuturor greutăţilor, suntem pe drumul cel bun. Crăciun fericit!
luni, 22 decembrie 2008
Editorial Vârste şi trepte 4
Prof.univ.dr. Marcel Crihană, Editor senior
Locuinţa mea de vară...
Ce mai râdeam pe timpuri de această propoziţie, care se continua imediat: „... e la ţară...“! Bineînţeles, îmi veneau îndată în minte numele: Depărăţeanu şi Topârceanu. Puţini ştiu că acel cântecel celebru al lui Baniciu - cu acelaşi titlu ca al editorialului nostru - este compus pe versurile absolut seducătoare ale lui George Topârceanu, ale unei parodii la o poezie a lui Alexandru Depărăţeanu, dar probabil că a meritat trecerea în „umbră“ cu timpul a celor doi poeţi, în schimbul succesului uriaş pe care l-a avut mica dar valoroasa creaţie „comună“. În orice caz, ei erau scriitorii legaţi, în notă serioasă, pe alocuri gravă, pentru mine, de „locuinţa mea de vară“. Cum o vedeam? Cum o văd şi acum: o căsuţă liniştită, izolată, „mitutică“, cum ar fi zis Eminescu, şi cu cel mult două camere. „Camere“ e prea mult spus, încăperi poate trebuie să spun. Liliac înflorit, neapărat, în faţa casei, care să mângâie fereastra cu crengile lui. Capra? Şi capra trebuie neapărat priponită într-una din încăperi, unde să aibă parte, desigur, de un smoc de iarbă.
În satul respectiv, orice babă, fără treabă, este medic comunal. Sau, mai bine zis, era, căci acum sunt doctori pe toate drumurile. Şi în medicinã, şi în cultură - sau mai ales în cultură. Asistenţi, fără doar şi poate, există peste tot. Când apare vreo „zgancă“ (aşa se spune, nu?), „pacientul“ dă fuga la dispensar şi se „tratează“. Şi când „doare“ ceva cultural, tot aşa, repede la o părere şi o semnătură „avizată“ şi problema dispare ca prin farmec.
Şcoală? Da, în sat trebuie să fie şcoală, obligatoriu cu mai multe săli de clasă, căci copiii satului se înmulţesc (sper, adică, fiindcă mai ieri îmi povestea cineva că sunt generaţii din ce în ce mai puţin numeroase...). Dar ce minunat ar fi dacă profesorii lor ar fi mai preocupaţi de calitatea învăţăturii şi caracterului acestor copii decât de numărul şi mărimea sălilor de clasă!... Copiii trebuie să aibă unde se duce (nu unde să fie abandonaţi!) în cursul săptămânii, iar duminica şi de sărbători trebuie să meargă la biserică. Dar în vacanţe?...
Lumea satului s-a schimbat mult în ultimii ani. De exemplu, prafului aceluiaşi Topârceanu, prafului care în zilele ploioase se transforma într-un noroi până la genunchi i-a luat demult locul asfaltul. Uniunea Europeană a mai pus nişte bani şi treaba s-a făcut. „Când te duci pe drumul mare, la plimbare“, însă, tot nu te vezi - căci boii tot mai umblă nestingheriţi, domol, pe şosele, fără a se grăbi... În locul atelierului de lăcătuşerie prevăzut cu o menghină cu o singură falcă, au apărut unelte noi, de... import şi un atelier ca lumea, în care însă nu se produce nimic. Deh, progresăm, nu? Animalele satului, care umpleau cândva văzduhul cu zbieretele lor, au devenit dintr-odată atât de silenţioase încât o minte prăpăstioasă ca a mea nu poate decât să-şi închipuie că nu mai sunt deloc! Cadrele didactice (îmi permit să mă refer la ele pentru că fac parte din breaslă!), dar şi ceilalţi funcţionari ai satului, care altădată nu aveau nici umbrele, îşi scârţâie pantofii lustruiţi şi în zilele de lucru. Din păcate, iertată-mi fie teoria, dar când toate şi mereu scârţâie în jur, nimeni nu mai remarcă sunetul de piele lăcuitã sau „scai“...
Salariile? De la câteva sute de lei au devenit de câteva milioane... Dar ce ironic e azi atributul de „milionar“!
Casă ca a lui Mitică? Da, locuinţa mea de vară ar trebui să semene cu a lui. La el am văzut - sunt mulţi ani de atunci - o căsuţă în mijlocul unei vii, prevăzutã cu tot ce trebuie, ca pentru un scriitor... Ce mai locuinţă de vară ar fi (este) aceea! Mă mir de câte ori o văd... Dar poetul Dumitru Dumitrică (despre el e vorba!) este o excepţie - nu a ascuns niciodată faptul că prin meseria lui de bază, pe care o foloseşte deopotrivă şi în arta cuvântului, şi în cultivarea credinţei lui strămoşeşti, el este... zidar şi meşter de sobe! Ce construcţii grozave ştie să ridice! Câţi nu ar vrea să aibă acum o căsuţă ca a lui Mitică! Ar avea parte în cursul săptămânii de un apartament la oraş - că se poartă! - şi sâmbăta ar lua-o spre casa aceea, spre „locuinţa mea de vară“.
Ce timpuri ne-au adus cele întâmplate în 1989? Iată: toţi ciubucarii - cu sau fără teancuri de diplome la îndemână - şi-au făcut vile peste tot, iar oamenii cinstiţi, cei care trag la „jug“ de le ies ochii, n-au aproape nimic. Am întâlnit şi profesori, că tot veni vorba de oamenii de vocaţie, şi doctori, şi preoţi, care se plângeau de felul în care (nu) se pot ocupa de „locuinţa mea de vară“ (de la munte sau mare, în general), respectiv de timpul limitat pe care-l au la dispoziţie pentru a-şi supraveghea şi controla angajaţii... Cineva se lamenta zilele trecute că nu are mână de lucru pentru o vie de 50 ha, pe care o moştenise nu ştiu unde. L-am crezut! Ţăranii din anul 2007 nu sunt cei de la 1907! Iar cei din 2008 sunt din cale-afarã de... altfel! Acum vor euro sau dolari, whiskey bourbon (american) sau whisky scotch (scoţian), dupã preferinţe, altfel nu vin, ce sã le faci! Zicea altcineva că un om politic de largă notorietate bea numai whisky din categoria Scotch Single Malt, Glenfiddich 21 years old! Cam greu pentru mine, ca lingvist, cu pronunţia, dar ţăranul de azi îmi va replica imediat: „Da’ ce, eu îs mai prost???“ Asta-i! Aşa că „locuinţa mea de vară“ are încă de aşteptat. Cât? Nu ştim. Aşteptăm şi gata!
Aşadar, „locuinţa mea de vară e la ţară“ spuneau poeţii pe timpuri. Dar, Depărăţeanu, cam aşa: „Scump tezaur/ Acolo eu voi sã mor/ Ca un fluture pe floare...“ Indubitabil, locul unde cineva ar fi fericit să treacă în eternitate este şi cel în care el, creatorul, înţelege şi poate să trăiască, sã existe în sensul cel mai deplin cu putinţă. Să iubească şi să se dăruiască semenilor „fără rest“, cum ar fi zis Noica. Criticii grăbiţi de azi ar putea susţine prejudecata că el, fiindcă a plecat la cele sfinte prea devreme (a trăit numai 30 de ani, 1835-1865), iar studiile sale de la Paris i-au facilitat însuşirea unor idei revoluţionare ce l-au antrenat în mişcările politice şi sociale (lovitura de stat din 1864), el nu a avut nici vremea, nici starea sufletească de a pătrunde şi cunoaşte viaţa astfel încât să dea lumii o concepţie demnă de urmat şi o literatură care să-l reprezinte realmente. Noi considerăm, însă, că talentul, profunzimea gândirii şi simţămintelor unor tineri, şi puterea lor de a crede în idealuri, transmisă, de cele mai multe ori, de părinţi şi dascăli, pot să facă să nu mai precumpănească în balanţa valorii lor vârsta şi experienţa. În privinţa lui Alexandru Depărăţeanu, sunt convins că mama despre care scrie cu infinită pioşenie şi recunoştinţă este o măicuţă de la ţară, de acolo unde vara sosea cu tainele începutului şi sfârşitului, indiferent de sărăcia şi „primitivitatea“ locului şi casei (poate nici nu era o casă, ci doar lanul „spicului blond cu pai de aur“, sub cerul liber):
„Erau trei sărmani: doi copii şi-o mamă
Şi pâine... un singur codru într-o maramă.
Mama-l frânse în două şi dete pe rând
La fieştecare câte o părticea.
- Mamă, atunci copiii ziseră plângând,
Ţie ce-ţi rămâne?
- Voi! răspunse ea.“
Ca să încheiem într-un registru optimist, pentru fiecare dintre noi, „locuinţa mea de vară“ este acolo unde se adună laolaltă cu aceia pe care-i iubeşte pentru totdeauna şi care îl îndrăgesc, la rândul lor, pe viaţă. Unde este el însuşi. Asta-i!
Locuinţa mea de vară...
Ce mai râdeam pe timpuri de această propoziţie, care se continua imediat: „... e la ţară...“! Bineînţeles, îmi veneau îndată în minte numele: Depărăţeanu şi Topârceanu. Puţini ştiu că acel cântecel celebru al lui Baniciu - cu acelaşi titlu ca al editorialului nostru - este compus pe versurile absolut seducătoare ale lui George Topârceanu, ale unei parodii la o poezie a lui Alexandru Depărăţeanu, dar probabil că a meritat trecerea în „umbră“ cu timpul a celor doi poeţi, în schimbul succesului uriaş pe care l-a avut mica dar valoroasa creaţie „comună“. În orice caz, ei erau scriitorii legaţi, în notă serioasă, pe alocuri gravă, pentru mine, de „locuinţa mea de vară“. Cum o vedeam? Cum o văd şi acum: o căsuţă liniştită, izolată, „mitutică“, cum ar fi zis Eminescu, şi cu cel mult două camere. „Camere“ e prea mult spus, încăperi poate trebuie să spun. Liliac înflorit, neapărat, în faţa casei, care să mângâie fereastra cu crengile lui. Capra? Şi capra trebuie neapărat priponită într-una din încăperi, unde să aibă parte, desigur, de un smoc de iarbă.
În satul respectiv, orice babă, fără treabă, este medic comunal. Sau, mai bine zis, era, căci acum sunt doctori pe toate drumurile. Şi în medicinã, şi în cultură - sau mai ales în cultură. Asistenţi, fără doar şi poate, există peste tot. Când apare vreo „zgancă“ (aşa se spune, nu?), „pacientul“ dă fuga la dispensar şi se „tratează“. Şi când „doare“ ceva cultural, tot aşa, repede la o părere şi o semnătură „avizată“ şi problema dispare ca prin farmec.
Şcoală? Da, în sat trebuie să fie şcoală, obligatoriu cu mai multe săli de clasă, căci copiii satului se înmulţesc (sper, adică, fiindcă mai ieri îmi povestea cineva că sunt generaţii din ce în ce mai puţin numeroase...). Dar ce minunat ar fi dacă profesorii lor ar fi mai preocupaţi de calitatea învăţăturii şi caracterului acestor copii decât de numărul şi mărimea sălilor de clasă!... Copiii trebuie să aibă unde se duce (nu unde să fie abandonaţi!) în cursul săptămânii, iar duminica şi de sărbători trebuie să meargă la biserică. Dar în vacanţe?...
Lumea satului s-a schimbat mult în ultimii ani. De exemplu, prafului aceluiaşi Topârceanu, prafului care în zilele ploioase se transforma într-un noroi până la genunchi i-a luat demult locul asfaltul. Uniunea Europeană a mai pus nişte bani şi treaba s-a făcut. „Când te duci pe drumul mare, la plimbare“, însă, tot nu te vezi - căci boii tot mai umblă nestingheriţi, domol, pe şosele, fără a se grăbi... În locul atelierului de lăcătuşerie prevăzut cu o menghină cu o singură falcă, au apărut unelte noi, de... import şi un atelier ca lumea, în care însă nu se produce nimic. Deh, progresăm, nu? Animalele satului, care umpleau cândva văzduhul cu zbieretele lor, au devenit dintr-odată atât de silenţioase încât o minte prăpăstioasă ca a mea nu poate decât să-şi închipuie că nu mai sunt deloc! Cadrele didactice (îmi permit să mă refer la ele pentru că fac parte din breaslă!), dar şi ceilalţi funcţionari ai satului, care altădată nu aveau nici umbrele, îşi scârţâie pantofii lustruiţi şi în zilele de lucru. Din păcate, iertată-mi fie teoria, dar când toate şi mereu scârţâie în jur, nimeni nu mai remarcă sunetul de piele lăcuitã sau „scai“...
Salariile? De la câteva sute de lei au devenit de câteva milioane... Dar ce ironic e azi atributul de „milionar“!
Casă ca a lui Mitică? Da, locuinţa mea de vară ar trebui să semene cu a lui. La el am văzut - sunt mulţi ani de atunci - o căsuţă în mijlocul unei vii, prevăzutã cu tot ce trebuie, ca pentru un scriitor... Ce mai locuinţă de vară ar fi (este) aceea! Mă mir de câte ori o văd... Dar poetul Dumitru Dumitrică (despre el e vorba!) este o excepţie - nu a ascuns niciodată faptul că prin meseria lui de bază, pe care o foloseşte deopotrivă şi în arta cuvântului, şi în cultivarea credinţei lui strămoşeşti, el este... zidar şi meşter de sobe! Ce construcţii grozave ştie să ridice! Câţi nu ar vrea să aibă acum o căsuţă ca a lui Mitică! Ar avea parte în cursul săptămânii de un apartament la oraş - că se poartă! - şi sâmbăta ar lua-o spre casa aceea, spre „locuinţa mea de vară“.
Ce timpuri ne-au adus cele întâmplate în 1989? Iată: toţi ciubucarii - cu sau fără teancuri de diplome la îndemână - şi-au făcut vile peste tot, iar oamenii cinstiţi, cei care trag la „jug“ de le ies ochii, n-au aproape nimic. Am întâlnit şi profesori, că tot veni vorba de oamenii de vocaţie, şi doctori, şi preoţi, care se plângeau de felul în care (nu) se pot ocupa de „locuinţa mea de vară“ (de la munte sau mare, în general), respectiv de timpul limitat pe care-l au la dispoziţie pentru a-şi supraveghea şi controla angajaţii... Cineva se lamenta zilele trecute că nu are mână de lucru pentru o vie de 50 ha, pe care o moştenise nu ştiu unde. L-am crezut! Ţăranii din anul 2007 nu sunt cei de la 1907! Iar cei din 2008 sunt din cale-afarã de... altfel! Acum vor euro sau dolari, whiskey bourbon (american) sau whisky scotch (scoţian), dupã preferinţe, altfel nu vin, ce sã le faci! Zicea altcineva că un om politic de largă notorietate bea numai whisky din categoria Scotch Single Malt, Glenfiddich 21 years old! Cam greu pentru mine, ca lingvist, cu pronunţia, dar ţăranul de azi îmi va replica imediat: „Da’ ce, eu îs mai prost???“ Asta-i! Aşa că „locuinţa mea de vară“ are încă de aşteptat. Cât? Nu ştim. Aşteptăm şi gata!
Aşadar, „locuinţa mea de vară e la ţară“ spuneau poeţii pe timpuri. Dar, Depărăţeanu, cam aşa: „Scump tezaur/ Acolo eu voi sã mor/ Ca un fluture pe floare...“ Indubitabil, locul unde cineva ar fi fericit să treacă în eternitate este şi cel în care el, creatorul, înţelege şi poate să trăiască, sã existe în sensul cel mai deplin cu putinţă. Să iubească şi să se dăruiască semenilor „fără rest“, cum ar fi zis Noica. Criticii grăbiţi de azi ar putea susţine prejudecata că el, fiindcă a plecat la cele sfinte prea devreme (a trăit numai 30 de ani, 1835-1865), iar studiile sale de la Paris i-au facilitat însuşirea unor idei revoluţionare ce l-au antrenat în mişcările politice şi sociale (lovitura de stat din 1864), el nu a avut nici vremea, nici starea sufletească de a pătrunde şi cunoaşte viaţa astfel încât să dea lumii o concepţie demnă de urmat şi o literatură care să-l reprezinte realmente. Noi considerăm, însă, că talentul, profunzimea gândirii şi simţămintelor unor tineri, şi puterea lor de a crede în idealuri, transmisă, de cele mai multe ori, de părinţi şi dascăli, pot să facă să nu mai precumpănească în balanţa valorii lor vârsta şi experienţa. În privinţa lui Alexandru Depărăţeanu, sunt convins că mama despre care scrie cu infinită pioşenie şi recunoştinţă este o măicuţă de la ţară, de acolo unde vara sosea cu tainele începutului şi sfârşitului, indiferent de sărăcia şi „primitivitatea“ locului şi casei (poate nici nu era o casă, ci doar lanul „spicului blond cu pai de aur“, sub cerul liber):
„Erau trei sărmani: doi copii şi-o mamă
Şi pâine... un singur codru într-o maramă.
Mama-l frânse în două şi dete pe rând
La fieştecare câte o părticea.
- Mamă, atunci copiii ziseră plângând,
Ţie ce-ţi rămâne?
- Voi! răspunse ea.“
Ca să încheiem într-un registru optimist, pentru fiecare dintre noi, „locuinţa mea de vară“ este acolo unde se adună laolaltă cu aceia pe care-i iubeşte pentru totdeauna şi care îl îndrăgesc, la rândul lor, pe viaţă. Unde este el însuşi. Asta-i!
sâmbătă, 25 octombrie 2008
Premiile PERPESSICIUS-CRIHANĂ 2008
Cenaclul Perpessicius de la Bucureşti are peste 60 de membri şi se întruneşte o dată la două săptămâni de peste 8 ani. Editura Perpessicius a publicat, din 2000 până în prezent, peste 200 de volume, dintre care, peste 10 antologii, în paginile cărora au semnat în medie câte 25-30 autori. Revista de cultură Paradox a ajuns la numărul 101. Zilele Editurii, organizate de Sf. Dimitrie, ca omagiu adus celor doi patroni spirituali, Dumitru S. Panaitescu Perpessicius şi Dumitru D. Panaitescu, au devenit o frumoasă tradiţie anuală. La fel, numărul special din Paradox, dedicat lui Perpessicius şi suplimentul Manuscris.
Sunt performanţe pentru care au fost instituite premiile PERPESSICIUS – CRIHANĂ. Am decis ca o parte din acestea să poarte, din acest an, numele unora din colegii noştri, care s-au remarcat prin preocupări speciale, constante şi un stil ce îi distinge în peisajul genurilor de creaţie literară, critică şi istorie literară sau studii în alte domenii umaniste.
Pentru anul 2008, astăzi au fost acordate următoarele premii PERPESSICIUS - CRIHANĂ:
- Premiul Poemele toamnei – Gheorghe Duţă-Micloşanu, lui Dumitru Dumitrică;
- Premiul Poezia de inspiraţie folclorică – Gheorghe Onea – Adinei Al Enăchescu, lui Florin Grigoriu şi lui Alexandru Rotaru;
- Premiul Profesorul meu drag – Ioan Nistor – Mariei Adam;
- Premiul Poezie cu formă fixă. Sonet – Dragomir Magdin, Floricăi Gh. Ceapoiu;
- Premiul Epigramă – Olimpiu Radu, lui Nicuşor Constantinescu şi lui Gheorghe Grosu;
- Premiul Mihai Eminescu, lui Nicolae Tudor;
- Premiul Teoria exprimării poetice, lui Ion C. Ştefan;
- Premiul Poezie cu formă fixă. Rondel, lui George Peagu;
- Premiul Poemul într-un vers, lui Gheorghe Popescu-Ger;
- Premiul Idei bastarde, lui Nicolae Mohorea-Corni;
- Premiul Poemul – acrostih, lui Geo Călugăru;
- Premiul Poemul – cugetare, lui Iulian Nuţă;
- Premiul Poemul metafizic, lui Ion Diaconu;
- Premiul Proză scurtă, Ioanei Stuparu;
- Premiul Saga. Romanul realist, lui Octav Hanganu;
- Premiul Poemele mamei, Victoriei-Elena Milescu;
- Premiul Poemele exilului, Mariei Niculescu;
- Premiul Poezie de dragoste, lui Cezar Mihail Bucur şi lui Alex. Viv. Popescu;
- Premiul Vârste şi trepte, Mariei Gafton, lui Virgil Doca-Vălmăreanu, Speranţei Miron, lui Nicolae Mohorea-Corni, Rebecăi Dascălu şi lui Dan Doca;
- Premiul Debut, Soricăi Pacioga şi lui Alexandru Pacioga;
- Premiul Poezie religioasă, lui Florin Grigoriu, Alexandru Rotaru şi lui Vasile Mustaţă;
- Premiul Pilule lirice în stil haiku, Adinei Al. Enăchescu;
- Premiul de Fidelitate – Membru fondator: Ion Malancu ş.a.;
Toţi participanţii la prima zi a Editurii Perpessicius au primit şi premiul 100 Paradoxuri. Îi felicităm şi le dorim cât mai multe reuşite!
Redacţia
marți, 21 octombrie 2008
Adina Enăchescu la 75
Din nou acasă. Ediţia a II-a
Nu este nici un secret că făptuiesc tot ce-mi stă în putinţă pentru a le pune în valoare pe doamnele creatoare - membre ale cenaclurilor «Perpessicius-Crihană» şi ale redacţiilor revistelor de cultură «Paradox» şi «Vârste şi trepte». Subliniez „doamnele“ pentru că aceste scriitoare şi poete (ei bine, da, îmi face o deosebită plăcere să folosesc femininul pentru denumiri de „profesii“ care, în opinia îngustă a unora, nu admit decât masculinul!) ale noastre au, fără excepţie, chiar şi cele din mediul rural, o distincţie, o nobleţe incontestabilă. Nu ascund reacţia oarecum dură (fermă, zic eu) pe care am avut-o cândva în presă la afirmaţia cel puţin neelegantă a unui bine cotat „critic“ literar cum că atelierele la care mă refer sunt frecventate de gospodine cumsecade, care ar excela mai curând în schimbul de reţete culinare şi soluţii de igienă casnică decât în acela de idei poetice. O altă persoană (sau poate aceeaşi, nu are importanţă...), cucerită pe deplin de voga „hiperexigenţei“ faţă de creatorii mai puţin consacraţi, spunea (jignitor şi total neadevărat!) că pe la Râmnicu-Vâlcea apar deseori („situaţia e sumbră!“) nişte „exaltaţi“ care cultivă, în desuetudinea lor, un lirism patriotic sau religios jalnic, „plin de cele mai ridicole şi jenante clişee naţionaliste“, „de un patetism greţos“ etc. I-am rãspuns şi atunci, şi repet, nu ştiu cum scriu bărbaţii vâlceni, dar versurile Adinei Enăchescu despre ţară, poporul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, locurile natale, Eminescu şi Bunul Dumnezeu sunt înălţătoare şi ziditoare. Cele de natură folclorică, urmând calea deschisă de Alexandru Enăchescu, tatăl poetei, sunt remarcabile (în sens pozitiv, fireşte). Unele au o frumuseţe atât de pură şi de românească, încât devin mirabile şi mişcă pe oricine - în pofida unei lumi secularizate, anesteziate afectiv şi haotice cum este cea de azi. Este adevărat că foarte multe dintre poetele de altădată erau talente mediocre (există, evident, grade de talent între aptitudinile minore, o dotare medie, excelenţa supradotării şi excepţia geniului), dar seducătoare, majoritatea tinere, „fragile“, „angelice“, „silfidice“, muze pentru juni romantici, mai înflăcăraţi de prezenţa frumoaselor „colege“ decât de artă (şi deloc de ceea ce ele ar fi putut crea). După ‘89, s-a mai impus un model feminin, mai mult sau mai puţin agreat de reprezentanţii de gen opus ai breslei: tipul nefericitei, misterioasei, ciudatei şi neînţelesei, al fiinţei inabordabile, intangibile, care scrie însă de regulă atât de „încriptat“ încât e musai sã accepţi că are valoare, altfel eşti luat de prost. Modă în primul caz, „haine noi ale împăratului“, în al doilea, rămân departe de literatura autentică. De asemenea, în trecut, creaţia lirică feminină era adesea apanajul celor din categoriile sociale bogate, pentru care nu era ceva neobişnuit trecerea graniţelor către marile centre culturale străine (Paris, Viena, Berlin ş.a.), şcolile celebre sau cele mai cunoscute zone turistice. Spunea cineva că numai cine nu a văzut niciodată alte ţări poate sã susţină că România este superbă sau că poporul român este, de exemplu, cel mai ospitalier, mai brav, ori cã „s-a nãscut poet“ etc. Poate cã are întrucâtva dreptate, dar numai în ce priveşte importanţa experimentării de către artist a contactului direct cu alte spaţii şi civilizaţii. Să poată fi în cunoştinţă de cauză atunci când se exprimă conform realităţii, adicã. În rest, însă... nu.
Adina Enăchescu, la 75 de ani, poartă în sine dragostea şi credinţa care, investite în semenii săi şi în ce o înconjoarã, transfigurează neîncetat totul. Ea se dăruieşte cititorului cu simplitate, sinceritate şi bucurie curată. Nu a fost promovată de către admiratori, ci doar de calitatea cuvântului scris de ea. I s-au acordat zeci de premii (naţionale şi internaţionale) când nu mai avea anii la care haloul atracţiei personale ascunde micile neîmpliniri profesionale. Nu s-a lăsat copleşită de suferinţă şi singurătate, a ştiut să găsească în fiecare pustiu un izvor, nu şi-a vărsat durerea şi nemulţumirea în paginile cărţilor, ci a ales din toate - pentru a le împărtăşi celorlalţi - lumina, iubirea şi înţelepciunea vieţii. A semnat peste 25 de volume. Nu a vizitat Japonia nici măcar în trecere, dar scrie „pilule de poezie“ (după sintagma profesorului Ciopraga) în stil haiku ori tanka mai bine sau, în orice caz, cu mai multă gingăşie şi farmec decât mulţi creatori niponi. Trei dintre cărţile ce i-au apărut la Editura «Perpessicius» (Simfonie în verde, Miresme şi greieri, Ecoul anotimpurilor) au fost traduse în franceză şi engleză, aducându-i astfel elogii de la numeroşi specialişti şi jurii din alte ţări. Sigur că nu sunt perfecte dar, după munca deloc uşoarã la acestea, pot spune cu multă certitudine că sunt, în ansamblu, foarte bune. O felicit şi o asigur că-i voi fi alături pe mai departe.
Sorina Crihană-Dascălu
Nu este nici un secret că făptuiesc tot ce-mi stă în putinţă pentru a le pune în valoare pe doamnele creatoare - membre ale cenaclurilor «Perpessicius-Crihană» şi ale redacţiilor revistelor de cultură «Paradox» şi «Vârste şi trepte». Subliniez „doamnele“ pentru că aceste scriitoare şi poete (ei bine, da, îmi face o deosebită plăcere să folosesc femininul pentru denumiri de „profesii“ care, în opinia îngustă a unora, nu admit decât masculinul!) ale noastre au, fără excepţie, chiar şi cele din mediul rural, o distincţie, o nobleţe incontestabilă. Nu ascund reacţia oarecum dură (fermă, zic eu) pe care am avut-o cândva în presă la afirmaţia cel puţin neelegantă a unui bine cotat „critic“ literar cum că atelierele la care mă refer sunt frecventate de gospodine cumsecade, care ar excela mai curând în schimbul de reţete culinare şi soluţii de igienă casnică decât în acela de idei poetice. O altă persoană (sau poate aceeaşi, nu are importanţă...), cucerită pe deplin de voga „hiperexigenţei“ faţă de creatorii mai puţin consacraţi, spunea (jignitor şi total neadevărat!) că pe la Râmnicu-Vâlcea apar deseori („situaţia e sumbră!“) nişte „exaltaţi“ care cultivă, în desuetudinea lor, un lirism patriotic sau religios jalnic, „plin de cele mai ridicole şi jenante clişee naţionaliste“, „de un patetism greţos“ etc. I-am rãspuns şi atunci, şi repet, nu ştiu cum scriu bărbaţii vâlceni, dar versurile Adinei Enăchescu despre ţară, poporul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, locurile natale, Eminescu şi Bunul Dumnezeu sunt înălţătoare şi ziditoare. Cele de natură folclorică, urmând calea deschisă de Alexandru Enăchescu, tatăl poetei, sunt remarcabile (în sens pozitiv, fireşte). Unele au o frumuseţe atât de pură şi de românească, încât devin mirabile şi mişcă pe oricine - în pofida unei lumi secularizate, anesteziate afectiv şi haotice cum este cea de azi. Este adevărat că foarte multe dintre poetele de altădată erau talente mediocre (există, evident, grade de talent între aptitudinile minore, o dotare medie, excelenţa supradotării şi excepţia geniului), dar seducătoare, majoritatea tinere, „fragile“, „angelice“, „silfidice“, muze pentru juni romantici, mai înflăcăraţi de prezenţa frumoaselor „colege“ decât de artă (şi deloc de ceea ce ele ar fi putut crea). După ‘89, s-a mai impus un model feminin, mai mult sau mai puţin agreat de reprezentanţii de gen opus ai breslei: tipul nefericitei, misterioasei, ciudatei şi neînţelesei, al fiinţei inabordabile, intangibile, care scrie însă de regulă atât de „încriptat“ încât e musai sã accepţi că are valoare, altfel eşti luat de prost. Modă în primul caz, „haine noi ale împăratului“, în al doilea, rămân departe de literatura autentică. De asemenea, în trecut, creaţia lirică feminină era adesea apanajul celor din categoriile sociale bogate, pentru care nu era ceva neobişnuit trecerea graniţelor către marile centre culturale străine (Paris, Viena, Berlin ş.a.), şcolile celebre sau cele mai cunoscute zone turistice. Spunea cineva că numai cine nu a văzut niciodată alte ţări poate sã susţină că România este superbă sau că poporul român este, de exemplu, cel mai ospitalier, mai brav, ori cã „s-a nãscut poet“ etc. Poate cã are întrucâtva dreptate, dar numai în ce priveşte importanţa experimentării de către artist a contactului direct cu alte spaţii şi civilizaţii. Să poată fi în cunoştinţă de cauză atunci când se exprimă conform realităţii, adicã. În rest, însă... nu.
Adina Enăchescu, la 75 de ani, poartă în sine dragostea şi credinţa care, investite în semenii săi şi în ce o înconjoarã, transfigurează neîncetat totul. Ea se dăruieşte cititorului cu simplitate, sinceritate şi bucurie curată. Nu a fost promovată de către admiratori, ci doar de calitatea cuvântului scris de ea. I s-au acordat zeci de premii (naţionale şi internaţionale) când nu mai avea anii la care haloul atracţiei personale ascunde micile neîmpliniri profesionale. Nu s-a lăsat copleşită de suferinţă şi singurătate, a ştiut să găsească în fiecare pustiu un izvor, nu şi-a vărsat durerea şi nemulţumirea în paginile cărţilor, ci a ales din toate - pentru a le împărtăşi celorlalţi - lumina, iubirea şi înţelepciunea vieţii. A semnat peste 25 de volume. Nu a vizitat Japonia nici măcar în trecere, dar scrie „pilule de poezie“ (după sintagma profesorului Ciopraga) în stil haiku ori tanka mai bine sau, în orice caz, cu mai multă gingăşie şi farmec decât mulţi creatori niponi. Trei dintre cărţile ce i-au apărut la Editura «Perpessicius» (Simfonie în verde, Miresme şi greieri, Ecoul anotimpurilor) au fost traduse în franceză şi engleză, aducându-i astfel elogii de la numeroşi specialişti şi jurii din alte ţări. Sigur că nu sunt perfecte dar, după munca deloc uşoarã la acestea, pot spune cu multă certitudine că sunt, în ansamblu, foarte bune. O felicit şi o asigur că-i voi fi alături pe mai departe.
marți, 14 octombrie 2008
Zilele Editurii Perpessicius 2008
Prima dintre Zilele Editurii "Perpessicius" - Bucuresti va avea loc sambata 25 octombrie, orele 10.00, la Biblioteca Metropolitana, sediul central "M. Sadoveanu", sala se studii orientalistice "M. Eliade". Vor fi lansate 5 carti aparute in anul 2008 la editura noastra, antologia de cenaclu "Clipe rascumparate" si se va sarbatori depasirea numarului 100 al revistei de cultura "Paradox". Se vor acorda premiile "Perpessicius-Crihana" pentru anul 2008 (cele de la Bucuresti). Intrarea este libera.
Programul din cea de-a doua zi se va desfasura la Bolintin, acasa la colegul nostru, poetul Dumitru Dumitrica si la biserica locala. Participarea se face pe baza invitatiilor primite de la organizatori.
Daca vremea ne permite, cea de-a treia zi a Editurii va fi luni seara, in data de 27 octombrie, orele 17.00, in parcul "Cuza Voda" (fostul IOR). Intalnirea va fi in fata micului amfiteatru de vara, la foisorul de lemn (intrarea cu statuia domnitorului Cuza si fantanile arteziene).
Redactia
Programul din cea de-a doua zi se va desfasura la Bolintin, acasa la colegul nostru, poetul Dumitru Dumitrica si la biserica locala. Participarea se face pe baza invitatiilor primite de la organizatori.
Daca vremea ne permite, cea de-a treia zi a Editurii va fi luni seara, in data de 27 octombrie, orele 17.00, in parcul "Cuza Voda" (fostul IOR). Intalnirea va fi in fata micului amfiteatru de vara, la foisorul de lemn (intrarea cu statuia domnitorului Cuza si fantanile arteziene).
Redactia
joi, 2 octombrie 2008
PARADOX la numarul 100!
Revista de cultura Paradox apare fara intreruperi din anul 2000 si in prezent a ajuns la numarul 100! Formatul si calitatea acesteia s-au modificat mult, imbogatindu-se cu fiecare noua aparitie. Desi ramane o publicatie de atelier de creatie, Paradox are cititori si prieteni in toata tara si in diaspora.
Va asteptam la Zilele Editurii Perpessicius (evenimente pe care le vom anunta in timp util, dar care, conform "traditiei", se vor organiza de Sf. Dimitrie, deci spre sfarsitul lunii octombrie) pentru a sarbatori impreuna frumoasa performanta a redactiei noastre.
Va asteptam la Zilele Editurii Perpessicius (evenimente pe care le vom anunta in timp util, dar care, conform "traditiei", se vor organiza de Sf. Dimitrie, deci spre sfarsitul lunii octombrie) pentru a sarbatori impreuna frumoasa performanta a redactiei noastre.
Numarul 4 VT
Reorganizarea redactiei si restructurarea echipei redactionale determina o amanare a aparitiei numarului 4 pentru luna octombrie.
Asteptam insa articolele, propunerile si sugestiile cititorilor pe adresele cunoscute. Multumim.
Asteptam insa articolele, propunerile si sugestiile cititorilor pe adresele cunoscute. Multumim.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)