Reorganizarea redactiei si restructurarea echipei redactionale determina o amanare a aparitiei numarului 4 pentru luna octombrie.
Asteptam insa articolele, propunerile si sugestiile cititorilor pe adresele cunoscute. Multumim.
joi, 2 octombrie 2008
duminică, 31 august 2008
Despre pierderea capului celui mai puternic
Sorina Crihană-Dascălu
Există, evident, foarte multe feluri în care-ţi poţi pierde capul. Şi, în majoritatea cazurilor, datorită sau din cauza unui sentiment „devastator“ ori a unei pasiuni, ori patimi, a urii sau iubirii, de pildă. Dragostea, în sine, nu este nici bună nici rea (depinde esenţial în cine sau ce investeşti afectiv), nici angelică, nici demonică; prin urmare nici pierderea capului, la propriu sau la figurat, nu este, luată în sine, fericită sau nenorocită.
Nu vreau să insist - dar doresc să amintesc! - cutremurătorul caz, ancorat atât în sacrificiul din iubire pentru Dumnezeu, cât şi în exemplul personal dat semenilor în împotrivirea statornică, până la moarte, la păcat, al Sfântului Ioan Botezătorul... Gestul lui (presupunând că ar fi putut să înceteze a le arăta celor răi că şi unde greşesc sau, în ultimă instanţă, de ce nu, ar fi putut să fugă din calea lor ca să scape!) este, fără îndoială, în pofida ororii pe care o provoacă, una dintre cele mai benefice din întreaga istorie a omenirii.
Şi, una „de vacanţe şi călătorii de vară“: cele mai frumoase legende despre întemeierea unei mânăstiri spun că alegerea locului sfânt se făcea cu arcul şi săgeata, ritual la care participau atât domnitorul şi boierii, cât şi, ceea ce e mai interesant, copiii de la curte, adică oamenii cei mai curaţi sufleteşte. Pe acela care trăgea mai departe decât vodă, pe cel mai „puternic“ (în puritate!) îl sacrificau („jertfa zidirii“) prin tăierea capului. Onoare supremă, desigur - şi dovada iubirii şi recunoştinţei pe care semenii i-o purtau peste veacuri. Gestul simboliza în primul rând acceptarea propriei condiţii umile (toţi suntem mai „slabi“ decât nişte prunci, inclusiv cei mai bravi dintre noi, precum voievozii!) şi refacerea legăturii cu Divinitatea. Poate cea mai măreaţă mânăstire a Moldovei, Putna a fost ctitorită, se pare, cel puţin după scrierile Cronicarului (Neculce), pe temelia unde capul tânărului arcaş Sion a căzut, fiindcă l-a întrecut în măiestrie pe Ştefan cel Mare. El nu ar fi fost, însă, „pedepsit“ în acest mod, ci, dimpotrivă, răsplătit, cum spuneam, cu eterna aducere-aminte şi inima poporului credincios.
Mi-ar plăcea să scriu cândva un studiu despre cum îşi pierd capul oamenii de cultură. Prin ei înşişi ori prin „grija“ altora, a celor care permanent construiesc „eşafoade“ pentru cei indezirabili spiritual sau social. În mai multe sensuri, atâtea câte aş putea eu pătrunde prin pregătirea şi experienţa mea. Şi, dacă acum câţiva ani semnam pentru Femeia modernă, cu amuzament şi încântare, articole despre filosofi sau cercetători îndrăgostiţi la culme (am o poveste „drăgălaşă“ despre cum şi-a rătăcit minţile Hegel pentru iubita lui, în defavoarea filosofiei - spun gurile rele, dar „gustând fericirea îngerilor“ - expresia îi aparţine!), azi aş încerca să analizez câteva situaţii de pierdere de discernământ, de verticalitate, de credinţă, apoi de capete cu totul, din cauza orgoliului şi aroganţei, goanei după avere şi „autoritate“ politică, notorietate şi alte tipuri de deşertăciune. Dar probabil că nu-l voi scrie - întrucât o parte dintre aceşti oameni „reprezentativi“ pentru domeniul nostru mi-au fost şi îmi sunt încă apropiaţi, am ţinut la ei şi ţin în continuare, îi cunosc îndeajuns şi, cu toate că nu mai sper să-şi redobândească vreodată ceea ce au pierdut (pentru unii, de fapt, nici nu ar fi mai bine, pentru că aşa trebuia să fie!), adevărul, vorba lui Socrate, numai Zeul îl ştie... Or, dacă se va întâmpla aceasta, ei înşişi vor dezvălui lumii prin ce au trecut, ca să luăm cu toţii seama. Mă întreb, însă, câţi dintre cei la care s-ar referi lucrarea mea au fost „decapitaţi“ pentru că erau, sunt şi vor fi întotdeauna „cei mai puternici“.
Există, evident, foarte multe feluri în care-ţi poţi pierde capul. Şi, în majoritatea cazurilor, datorită sau din cauza unui sentiment „devastator“ ori a unei pasiuni, ori patimi, a urii sau iubirii, de pildă. Dragostea, în sine, nu este nici bună nici rea (depinde esenţial în cine sau ce investeşti afectiv), nici angelică, nici demonică; prin urmare nici pierderea capului, la propriu sau la figurat, nu este, luată în sine, fericită sau nenorocită.
Nu vreau să insist - dar doresc să amintesc! - cutremurătorul caz, ancorat atât în sacrificiul din iubire pentru Dumnezeu, cât şi în exemplul personal dat semenilor în împotrivirea statornică, până la moarte, la păcat, al Sfântului Ioan Botezătorul... Gestul lui (presupunând că ar fi putut să înceteze a le arăta celor răi că şi unde greşesc sau, în ultimă instanţă, de ce nu, ar fi putut să fugă din calea lor ca să scape!) este, fără îndoială, în pofida ororii pe care o provoacă, una dintre cele mai benefice din întreaga istorie a omenirii.
Şi, una „de vacanţe şi călătorii de vară“: cele mai frumoase legende despre întemeierea unei mânăstiri spun că alegerea locului sfânt se făcea cu arcul şi săgeata, ritual la care participau atât domnitorul şi boierii, cât şi, ceea ce e mai interesant, copiii de la curte, adică oamenii cei mai curaţi sufleteşte. Pe acela care trăgea mai departe decât vodă, pe cel mai „puternic“ (în puritate!) îl sacrificau („jertfa zidirii“) prin tăierea capului. Onoare supremă, desigur - şi dovada iubirii şi recunoştinţei pe care semenii i-o purtau peste veacuri. Gestul simboliza în primul rând acceptarea propriei condiţii umile (toţi suntem mai „slabi“ decât nişte prunci, inclusiv cei mai bravi dintre noi, precum voievozii!) şi refacerea legăturii cu Divinitatea. Poate cea mai măreaţă mânăstire a Moldovei, Putna a fost ctitorită, se pare, cel puţin după scrierile Cronicarului (Neculce), pe temelia unde capul tânărului arcaş Sion a căzut, fiindcă l-a întrecut în măiestrie pe Ştefan cel Mare. El nu ar fi fost, însă, „pedepsit“ în acest mod, ci, dimpotrivă, răsplătit, cum spuneam, cu eterna aducere-aminte şi inima poporului credincios.
Mi-ar plăcea să scriu cândva un studiu despre cum îşi pierd capul oamenii de cultură. Prin ei înşişi ori prin „grija“ altora, a celor care permanent construiesc „eşafoade“ pentru cei indezirabili spiritual sau social. În mai multe sensuri, atâtea câte aş putea eu pătrunde prin pregătirea şi experienţa mea. Şi, dacă acum câţiva ani semnam pentru Femeia modernă, cu amuzament şi încântare, articole despre filosofi sau cercetători îndrăgostiţi la culme (am o poveste „drăgălaşă“ despre cum şi-a rătăcit minţile Hegel pentru iubita lui, în defavoarea filosofiei - spun gurile rele, dar „gustând fericirea îngerilor“ - expresia îi aparţine!), azi aş încerca să analizez câteva situaţii de pierdere de discernământ, de verticalitate, de credinţă, apoi de capete cu totul, din cauza orgoliului şi aroganţei, goanei după avere şi „autoritate“ politică, notorietate şi alte tipuri de deşertăciune. Dar probabil că nu-l voi scrie - întrucât o parte dintre aceşti oameni „reprezentativi“ pentru domeniul nostru mi-au fost şi îmi sunt încă apropiaţi, am ţinut la ei şi ţin în continuare, îi cunosc îndeajuns şi, cu toate că nu mai sper să-şi redobândească vreodată ceea ce au pierdut (pentru unii, de fapt, nici nu ar fi mai bine, pentru că aşa trebuia să fie!), adevărul, vorba lui Socrate, numai Zeul îl ştie... Or, dacă se va întâmpla aceasta, ei înşişi vor dezvălui lumii prin ce au trecut, ca să luăm cu toţii seama. Mă întreb, însă, câţi dintre cei la care s-ar referi lucrarea mea au fost „decapitaţi“ pentru că erau, sunt şi vor fi întotdeauna „cei mai puternici“.
luni, 30 iunie 2008
Până după vacanţă...
La Editura PERPESSICIUS, au apărut recent:
- Meditaţie III (poeme, teatru, scrisori) de Iulian Nuţă;
- Amicii frumoasei doamne (roman în cadrul unei saga) de Octav Hanganu;
- Suflet de rezervă (cugetări) de George Peagu;
- Din tribunalul socio-epistemologic al unui IN ESSE... (a fi în...) („oracol metafizic“) de Ion Diaconu.
Se află sub tipar:
- Iubirea trandafirului (proză) de Victoria-Elena Milescu;
- Antologia cenaclului Perpessicius - Bucureşti, 2008;
- Literatura şi viaţa IV-V (eseuri de teorie literară) de Marcel Crihană;
- Şi încă şapte, printre editori... (publicistică, interviuri) de Sorina Crihană-Dascălu.
Publicaţii în lucru la editura noastră:
- Paradox iulie-august-septembrie;
- Vârste şi trepte nr. 4;
- Graphic Arts & Media nr. 17;
- Paradox-PERPESSICIUS nr. 3, număr omagial Perpessicius, de Sf. Dimitrie;
- Paradox-Manuscris nr. 1 (manuscrise).
Atelierul de creaţie Perpessicius de la Bucureşti şi cenaclul Perpessicius-Crihană - Valea Mărului îşi vor întrerupe activitatea până în septembrie. Vă rugăm să folosiţi pentru corespondenţă şi materiale pentru revistă sau antologie, poşta clasică, la adresa redacţiei Editurii Perpessicius.
- Meditaţie III (poeme, teatru, scrisori) de Iulian Nuţă;
- Amicii frumoasei doamne (roman în cadrul unei saga) de Octav Hanganu;
- Suflet de rezervă (cugetări) de George Peagu;
- Din tribunalul socio-epistemologic al unui IN ESSE... (a fi în...) („oracol metafizic“) de Ion Diaconu.
Se află sub tipar:
- Iubirea trandafirului (proză) de Victoria-Elena Milescu;
- Antologia cenaclului Perpessicius - Bucureşti, 2008;
- Literatura şi viaţa IV-V (eseuri de teorie literară) de Marcel Crihană;
- Şi încă şapte, printre editori... (publicistică, interviuri) de Sorina Crihană-Dascălu.
Publicaţii în lucru la editura noastră:
- Paradox iulie-august-septembrie;
- Vârste şi trepte nr. 4;
- Graphic Arts & Media nr. 17;
- Paradox-PERPESSICIUS nr. 3, număr omagial Perpessicius, de Sf. Dimitrie;
- Paradox-Manuscris nr. 1 (manuscrise).
Atelierul de creaţie Perpessicius de la Bucureşti şi cenaclul Perpessicius-Crihană - Valea Mărului îşi vor întrerupe activitatea până în septembrie. Vă rugăm să folosiţi pentru corespondenţă şi materiale pentru revistă sau antologie, poşta clasică, la adresa redacţiei Editurii Perpessicius.
joi, 19 iunie 2008
Despre „paternitatea“ ideilor
Sorina Crihană-Dascălu
Am fost întrebată adesea „de unde“ am luat o idee sau alta. „Din mintea mea...“ Nu sunt o fire reactivă, cu atât mai puţin una imitativă. A „fura meseria“, pentru mine, nu înseamnă a prelua idei, ci mai curând însuşirea unor metode şi tehnici prin care să cultivi, să aplici sau să integrezi într-un sistem anumite idei. Muncesc, în adevăratul sens al cuvântului, enorm pentru a-mi „veni“ o idee „grozavă“.
„Cărţile mele sunt ca nişte copii...“, îmi spunea cineva. „De fapt, orice idee importantă este, pentru mine, ca un copil...“ De aici şi mândria pentru o idee bună, trăire ce se poate uşor transforma în orgoliul proprietăţii exclusive asupra unei idei şi care, dacă dobândeşte şi un „trup“ (fiind formulatã şi înregistrată, întipărită cumva, în scris, pe bandă magnetică, într-o expresie artistică pictată, sculptată etc., pe alte suporturi), îi conferã „părintelui“ calitatea de autor şi dreptul legal de proprietate intelectuală. Multe din purele coincidenţe spirituale sunt privite ca acte reprobabile, delicte, „deposedări“ de idei şi numeroşi oameni le consideră mai grave chiar decât răpirea şi traficul de persoane. Este vorba aici de o atitudine nepotrivită.
Sunt mai multe cauze ce conduc la o asemenea stare de fapt. Vreau să iau în discuţie una singură: raportarea greşită la copiii noştri. Scriam în Theia, cu ani în urmă, că ei de fapt (ca şi noi) nu sunt ai noştri, ci ne sunt „împrumutaţi“ de Dumnezeu pentru a-i creşte, a-i îngriji, îndruma şi ajuta să fie ei înşişi. Aşa şi cu ideile. Fie că sunt rezultatul unor revelaţii sau intuiţii, fie al unui îndelungat proces, etapizat, presupunând mult efort, multă răbdare, multă trudă, cum spuneam, gândurile noastre, spontane sau elaborate, simple sau elevate, nu ne aparţin. Acestea ne sunt date pentru o vreme, de Divinitate, pentru a le „folosi“ în împlinirea rostului nostru, a „misiunii“ noastre. Este nedrept ca, mai departe, să ne fie „luate“ şi „puse la lucru“ în slujba altcuiva şi, mai ales, fără a se recunoaşte provenienţa lor? Uneori da, alteori, de cele mai multe ori, nu.
Dacă un „străin“ ia o idee şi o distruge, făcând rău prin ea, din nepricepere, câteodată, dar şi intenţionat şi abil, alteori, pervertindu-i natura iniţială, putem zice că e nedrept. Dar e nedrept pentru sursa tuturor ideilor bune, pentru Hristos, adică. Pentru cel care a pierdut ideea însă, e drept, în sensul că, ajungându-se la cu totul altceva, e ca şi cum nu i-a fost „furat“ nimic, lui rămânându-i ideea intactă, aşa cum era înainte.
Dacă o idee este obţinutã în mod „necinstit“, dar „hoţul“ o foloseşte într-un scop nobil şi, mai mult, îi dă o menire religioasă, propagând o anumită credinţă (sacră), atunci nu este nimic nedrept. Nu contează prin cine se realizează „sarcina“ sfântă atât timp cât Dumnezeu este Cel Care trăieşte şi lucrează în el, îngăduind sau chiar determinând „transferul“ ideatic. Poate că este nevoie de generozitate şi dăruire de sine ca să accepţi acest lucru, dar în mod sigur aceasta este ordinea firească. „Sacrificiul“ care o mijloceşte nu este la îndemâna oricui, ceea ce vine să completeze profilul „părintelui“ ideii, cel care este de neînlocuit chiar dacă, din afară, pare exact pe dos. Şi, în orice caz, ideea se „întoarce“ la el, îmbogăţită, cândva, răsplătindu-l, oferindu-i un nou punct de pornire în conceperea altor şi altor idei...
Am fost întrebată adesea „de unde“ am luat o idee sau alta. „Din mintea mea...“ Nu sunt o fire reactivă, cu atât mai puţin una imitativă. A „fura meseria“, pentru mine, nu înseamnă a prelua idei, ci mai curând însuşirea unor metode şi tehnici prin care să cultivi, să aplici sau să integrezi într-un sistem anumite idei. Muncesc, în adevăratul sens al cuvântului, enorm pentru a-mi „veni“ o idee „grozavă“.
„Cărţile mele sunt ca nişte copii...“, îmi spunea cineva. „De fapt, orice idee importantă este, pentru mine, ca un copil...“ De aici şi mândria pentru o idee bună, trăire ce se poate uşor transforma în orgoliul proprietăţii exclusive asupra unei idei şi care, dacă dobândeşte şi un „trup“ (fiind formulatã şi înregistrată, întipărită cumva, în scris, pe bandă magnetică, într-o expresie artistică pictată, sculptată etc., pe alte suporturi), îi conferã „părintelui“ calitatea de autor şi dreptul legal de proprietate intelectuală. Multe din purele coincidenţe spirituale sunt privite ca acte reprobabile, delicte, „deposedări“ de idei şi numeroşi oameni le consideră mai grave chiar decât răpirea şi traficul de persoane. Este vorba aici de o atitudine nepotrivită.
Sunt mai multe cauze ce conduc la o asemenea stare de fapt. Vreau să iau în discuţie una singură: raportarea greşită la copiii noştri. Scriam în Theia, cu ani în urmă, că ei de fapt (ca şi noi) nu sunt ai noştri, ci ne sunt „împrumutaţi“ de Dumnezeu pentru a-i creşte, a-i îngriji, îndruma şi ajuta să fie ei înşişi. Aşa şi cu ideile. Fie că sunt rezultatul unor revelaţii sau intuiţii, fie al unui îndelungat proces, etapizat, presupunând mult efort, multă răbdare, multă trudă, cum spuneam, gândurile noastre, spontane sau elaborate, simple sau elevate, nu ne aparţin. Acestea ne sunt date pentru o vreme, de Divinitate, pentru a le „folosi“ în împlinirea rostului nostru, a „misiunii“ noastre. Este nedrept ca, mai departe, să ne fie „luate“ şi „puse la lucru“ în slujba altcuiva şi, mai ales, fără a se recunoaşte provenienţa lor? Uneori da, alteori, de cele mai multe ori, nu.
Dacă un „străin“ ia o idee şi o distruge, făcând rău prin ea, din nepricepere, câteodată, dar şi intenţionat şi abil, alteori, pervertindu-i natura iniţială, putem zice că e nedrept. Dar e nedrept pentru sursa tuturor ideilor bune, pentru Hristos, adică. Pentru cel care a pierdut ideea însă, e drept, în sensul că, ajungându-se la cu totul altceva, e ca şi cum nu i-a fost „furat“ nimic, lui rămânându-i ideea intactă, aşa cum era înainte.
Dacă o idee este obţinutã în mod „necinstit“, dar „hoţul“ o foloseşte într-un scop nobil şi, mai mult, îi dă o menire religioasă, propagând o anumită credinţă (sacră), atunci nu este nimic nedrept. Nu contează prin cine se realizează „sarcina“ sfântă atât timp cât Dumnezeu este Cel Care trăieşte şi lucrează în el, îngăduind sau chiar determinând „transferul“ ideatic. Poate că este nevoie de generozitate şi dăruire de sine ca să accepţi acest lucru, dar în mod sigur aceasta este ordinea firească. „Sacrificiul“ care o mijloceşte nu este la îndemâna oricui, ceea ce vine să completeze profilul „părintelui“ ideii, cel care este de neînlocuit chiar dacă, din afară, pare exact pe dos. Şi, în orice caz, ideea se „întoarce“ la el, îmbogăţită, cândva, răsplătindu-l, oferindu-i un nou punct de pornire în conceperea altor şi altor idei...
vineri, 16 mai 2008
Despre integrarea europeană în satele romaneşti
În inima „bătrânului continent“
Interviu - Sorina Crihană-Dascălu, director GAMMedia – Bucureşti
şi Virgil Doca-Vălmăreanu, viceprimar - Valea Mărului, Galaţi
Sorina Crihană-Dascălu: Am fost la Bruxelles, pentru un stagiu de formare, studiu şi practică în cadrul instituţiilor UE, înainte de aderarea României. Tu ai mers acolo recent, când ţara noastră era, de peste un an, acceptată în Uniunea Europeană. În 1998, „lumea civilizată“ spunea despre noi, în primul rând, nivel de trai scăzut, corupţie, legislaţie defectuoasă, neinformare şi dezinformare, lipsa managementului politic „profesionist“ şi a opiniei civice, tranziţie interminabilă etc. Ni se recunoşteau unele merite de natură culturală şi educativă... Cu alte cuvinte, era pe „bătrânul continent“ o imagine a noastră nu prea îmbucurătoare. Mai era ceva din toate acestea când ai ajuns tu în Belgia? S-a schimbat impresia generală de când suntem „şi noi ai lor“?
Virgil Doca-Vălmăreanu: Da. Nu cred că s-a schimbat atât datorită faptului că România face parte azi din Uniunea Europeană (o imagine pozitivă nu se „instaurează“!) cât contactelor tot mai dese, directe, între români – unii foarte bine pregătiţi – şi ceilalţi europeni. Şi nu mă refer numai la cei „de la vârf“, ci la oamenii „simpli“ sau, oricum, la ei individual (nu în numele unor grupări, unor zone, unor funcţii în stat ş.a.m.d.). Prefer să mă abţin în privinţa eradicării corupţiei sau în cea a performanţelor forului legislativ român... Dar suntem, cu siguranţă, mai temeinic informaţi, mai dificil de manipulat, ne gestionăm altfel şi ne promovăm altfel.
S.C.D.: Ca persoană, m-am simţit la Comisia Europeană şi la Parlamentul European „ca acasă“ (fără nici o exagerare). Am fost tratată ca egala celorlalţi, atât a celor din ţările în curs de aderare, cât şi din ţările membre - cu respect, deschidere şi detaşare, dar mi s-a şi amintit, în discuţiile purtate, că nu se identifica un om cu locul său de provenienţă, că nu eram considerată reprezentativă pentru România. Adică, poate că am fost măgulită de raportarea la mine, dar parcă era nedreaptă şi uşor umilitoare dacă mă gândeam că puteam fi văzută ca o „excepţie“. În cazul tău? Cum ai fost „primit“? Crezi că s-a modificat optica „europenilor“?
V. D.V.: Este de obicei o problemă de fire. Dar, pe de altă parte, tinerii care plecau la Bruxelles înainte de aderare erau supuşi unor concursuri serioase şi chiar erau din „elitele“ noastre. Era şi este absurd să speri că toată lumea putea sau ar fi trebuit să fie ca tine, să reziste evaluărilor respective. Ai fost selectată, din câte ştiu, de TAIEX, Biroul de Schimb de Informaţii şi Presă al Comisiei Europene – deci nu aveai cum să-i reprezinţi pe majoritatea românilor. Aşadar stânjeneala ta şi modestia ţineau de caracterul tău, de felul tău de a fi. Eu am fost în cu totul altă postură. Reprezentam o comunitate (ca viceprimar şi preşedinte al unei filiale a partidului majoritar), reprezentam în acelaşi timp şi o grupare politică (social-democrată), apoi, îi reprezentam pe vălmăreni – şi moldoveni în acelaşi timp – date fiind rădăcinile mele aici cu mult mai adânci decât ale tale. În fine, eu mă apropii foarte uşor de oameni, indiferent de naţionalitate, nu am nici un fel de reticenţe în a stabili cele mai calde relaţii, cu oricine. În măsura în care poate apărea şi o anumită atitudine de „superioritate“ a celorlalţi europeni faţă de noi, eu, ca istoric, îmi amintesc cât de importanţi suntem pe faţa pământului dintotdeauna, care sunt avantajele lor dacă se aliază cu noi şi îmi „vine inima la loc“...
S.C.D.: Apropo de aprecierea corectă a identităţii şi valorii fiecărui om european, cum este să lucrezi alături de personalităţi de renume, să stai, prieteneşte, la o cafea cu specialişti de largă notorietate, să iei masa cu „greii“ vieţii politice, culturale şi sociale – eşti în largul tău, cum se zice?
V.D.V.: Am răspuns cumva la această întrebare prin cele mărturisite despre mine mai înainte. Dar mai reţinut sunt cu „ai mei“ decât cu „străinii“. Încărcătura afectivă mă face să am emoţii când sunt lângă oamenii „mari“ români. Sunt şi câţiva a căror valoare mă copleşeşte şi, cu cât sunt mai mândru că le sunt aproape, cu atât sunt mai puţin „în largul meu“. Cei „din afară“ îmi provoacă rareori o asemenea stare. La Bruxelles a fost excelent, mi-am făcut „amici“ o sumedenie, şi printre europarlamentari, dar şi printre turiştii care beau bere pe pragurile din Piaţa Palatului...
S.C.D.: Deşi, în anii de după Revoluţie, în ţară, majoritatea eşecurilor şi greşelilor sociale, politice şi economice erau justificate prin „moştenirea nefastă“ lăsată de „comunişti“, prin tarele cauzate de regimul totalitar „socialist“ etc., la Bruxelles nu eram deloc înţeleşi ca nişte victime sau în nici un caz ale unui tip de partid sau sistem. Exista mai curând părerea potrivit căreia orice popor are soarta pe care o merită... Şi conducătorii pe care îi merită. O împărtăşesc şi analiştii anilor 2007-2008?
V.D.V.: Da. Nu este ceva neobişnuit să fii de dreapta, de stânga, radical sau mai moderat, sau de centru... Aş folosi o trimitere din domeniul religiei: „totul îţi este permis (să alegi!), dar nu totul este de folos“ (Apostolul Pavel). Important este ce realizezi pentru semenii tăi. Conducerea este „judecată“ mai curând în funcţie de fapte decât de „statut“. Nu ştiu cât de conştienţi sunt românii de justeţea acestei atitudini, dar este una din condiţiile libertăţii şi democraţiei, ale participării şi implicării totale a fiecăruia în deciderea propriului „destin“, a propriei evoluţii. Dacă există şi momente din istorie în care suntem loviţi mai puternic decât „merităm“, totuşi linia generală a vieţii noastre este că, dacă dorim să ne fie bine, trebuie nu numai să optăm pentru ce este bun, ci să ne luptăm pentru acest lucru, să ne zbatem, să nu ne lăsăm până nu obţinem ce vrem.
S.C.D.: Plimbându-mă prin oraş, am fost entuziasmată de frumoasa armonizare a tradiţiei cu modernitatea. Privind la oameni, de asemenea, m-am bucurat de modul încântător în care se îmbina stilul „vechi“ cu noutatea vie, dinamică, liberă, şocantă pe alocuri... Şi echilibrul interior pe care îl arătau localnicii. Pe tine ce te-a impresionat plăcut în superba „cetate“?
V.D.V.: Că oamenii nu au complexe. Că, în cartierele „medievale“, sunt ca nişte personaje de poveste. Amabili, drăguţi, zâmbitori... Că e foarte curat şi miroase frumos. Că au flori peste tot. Am văzut o doamnă, între două vârste, care se căsătorea - o mireasă (care, evident, nu dădea semne că s-ar fi considerat prea „matură“ pentru a fi fericită!) căreia i-am cerut să se fotografieze cu mine – deşi nu era o femeie atrăgătoare, era atât de specială în naturaleţea ei! I-am sporit bucuria prin gestul meu. Mi-au plăcut „statuile vii“, adolescenţii rebeli, copiii cercetaşi... Vânzătoarea de ciocolată - o chinezoaică surâzâtoare, păpuşile de porţelan, broderiile fine, trupele de muzică „etno“ ce cântă pe străduţele pavate, faptul că acolo coexistă atât de paşnic diferite religii şi confesiuni, forme de artă şi moduri de viaţă...
S.C.D.: Ce ţi-a displăcut flagrant?
V.D.V.: Contrastul uriaş cu viaţa de la noi. Dar aici nu e „vina“ lor. Nu ne opreşte nimeni să trăim asemănător.
S.C.D.: Eu m-am întors de acolo cu două geamantane de cărţi, reviste, broşuri, pliante, raporturi, proiecte etc. şi cu o mulţime de idei de (re)valorificare a ceea ce este preţios dar nedescoperit, neexploatat şi necultivat suficient – capitalul uman românesc. Şi a altor resurse. Tu? Ce gânduri te-au însoţit până aici? Ce ţi-ai propus să împlineşti, să aplici, să dezvolţi?
V.D.V.: Am înţeles că trebuie să adun în jurul meu o echipă entuziastă şi să concepem câteva proiecte viabile, prin care să accesăm şi să aducem în comuna noastră fonduri de dezvoltare. Că aceşti bani sunt, dar nimeni nu este dispus să-i investească în noi dacă suntem inactivi, indiferenţi sau ostili. Că-i vom pierde dacă nu ne mobilizăm pentru a profita de şansele ce probabil nu se vor repeta. Am tot discutat despre priorităţile vălmărenilor: apă curentă, şosele bune, gaze, aşezământ cultural, şcoli modernizate sau integral noi, revistă locală, restaurarea bisericilor, construcţia Crucii Voievozilor... Nu neapărat au avut ca punct de plecare experienţa mea la Bruxelles, dar îmi este clar că, datorită acesteia, am progresat pe dinăuntru... Şi, poate, am accelerat ritmul schimbărilor şi în jurul meu.
S.C.D.: Am avut atunci trăirea foarte intensă a dorinţei de a mai fi cu mine şi alte persoane din România – aproape în fiecare moment important al zilei. Ţi-a trecut prin minte că ar fi fost bine ca şi alţi vălmăreni să se afle alături de tine la Bruxelles? Ce ar fi „învăţat“ ei în urma acestei experienţe?
V.D.V.: Da, sigur. Nu ştiu ce ar fi (re)dobândit fiecare. Un adevăr esenţial poate, anume că munca, uneori, nu este o corvoadă, un chin, o datorie punitivă. Se poate lucra şi cu pasiune, cu plăcere... Dacă pleci dimineaţa la serviciu blestemându-ţi „povara“ profesională, te încarci de silă, de lehamite, nu vei face decât să-ţi laşi viaţa să treacă pe lângă tine şi să o determini pe a altora să fie un calvar...
S.C.D.: Pentru a sintetiza puţin: ce înseamnă integrare europeană pentru românul din mediul rural, pentru vălmărean de pildă? În această direcţie, care ar fi primii paşi ce trebuie făcuţi? De fapt, se autoconsideră omul din satul tău ca fiind european? Ce semnifică pentru el această calitate? Ce beneficii îi aduce lui, ce riscuri presupune?
V.D.V.: Românul din mediul rural nu este atât de preocupat de teorii şi definiţii. El e acelaşi, de i se spune într-un fel sau în altul. Este adevărat că în multe domenii ne situăm sub nivelul european, dar asta pentru că ei au făcut reforme şi noi nu, reforme care sunt oricum necesare, că suntem europeni, români sau papuaşi. Avem drumuri proaste şi trebuie să le reparăm pentru că altfel cădem în gropi, nu pentru că roşim în faţa nemţilor. Facem agricultură în secolul XXI cu sapa de lemn, trebuie să ne cumpărăm maşini automatizate pentru că altfel murim de foame, nu că râd europenii de primitivismul nostru. Apa curentă, gazele, electricitatea şi drumurile asfaltate nu sunt modernizări „de ochii“ UE, ci condiţii de viaţă fără de care ne este din ce în ce mai greu să trăim. Conservarea mediului, de asemenea, trebuie făcută pentru noi, cei care locuim aici, pentru siguranţa şi sănătatea noastră.
Pe de altă parte, românii de la sate sunt puţin informaţi. Ei nu ştiu că anumite sectoare de activitate se pot dezvolta mult mai bine dacă sunt coordonate de la nivel european şi nu naţional sau local şi nu cunosc situaţiile din alte ţări. Una din problemele apărute este că politicile comune nu trec totuşi peste hotărârile românilor asupra priorităţilor noastre. Iar când „intermediază“ ai noştri, unii suspicioşi, alţii vânători de bani nemeritaţi, unii neprofesionişti etc., se blochează tot sistemul.
S.C.D.: Din câte ai observat, ofertele electorale ale candidaţilor la funcţiile din cadrul administraţiei locale conţin şi programe privind integrarea europeană, respectiv „europenizarea“ noastră? Cum va fi ajutat, de exemplu, în viitorul apropiat, ţăranul să muncească „conform standardelor“ europene?
V.D.V.: Dă-mi voie să nu comentez ofertele altor candidaţi şi să nu prezint nici programele propuse de către echipa mea. Principalele obiective ale politicii agricole europene (reformată de două-trei ori) sunt afirmate încă din 1957, când vestul Europei era pustiit de foametea de după cel de-al doilea război mondial. Nivelul de trai scăzut din satele româneşti poate că nu este comparabil cu acela de atunci, dar dacă ne raportăm la cel al altor state membre, din prezent, cu siguranţă că a fost o piatră de încercare pentru UE când a deliberat dacă suntem sau nu pregătiţi de aderare. Avem încă, în pofida migraţiei forţei de muncă către oraş, un număr mare de agricultori şi majoritatea lucrează necompetitiv. Alimentele şi alte produse, deşi excedentare cantitativ, nu respectă nici criteriile de protecţie a consumatorului, nici preţuri rezonabile pentru cumpărător. Numai cercuri vicioase peste tot... Nu avem suficiente activităţi neagricole care să ne sporească veniturile. Sunt multe de făcut.
S.C.D.: Anul 2008 este Anul European al Dialogului Intercultural. Este interculturalitatea o chestiune care îi preocupă şi pe vălmăreni? În ce fel se manifestă diversitatea culturală şi de mentalitate în comuna voastră? Cum comunică între ele aceste „mici culturi“ diferite în cadrul aceleiaşi „mari culturi“?
V.D.V.: Da, am iniţiat chiar şi un premiu, „Anul European al Interculturalităţii“ pentru realizări deosebite în această privinţă - despre care ştii şi tu, doar am stabilit împreună acest lucru. Sunt în comuna noastră oameni de confesiuni diferite, de exemplu. Noi, ortodocşii, trebuie să nu-i discriminăm pe aparţinătorii grupurilor mai reduse numeric. Avem drepturi egale şi le respectăm opţiunile. Apoi, comuna este formată din trei sate, Valea Mărului, Mândreşti şi Coasta Văii, fiecare cu mica ei „cultură“, cu obiceiurile proprii în habitatul relativ delimitat. Vrem să „ridicăm barierele“ dintre vălmăreni, să muncim, să învăţăm, să ne cultivăm şi să ne distrăm împreună, fără „ziduri“ şi „garduri“
menţinute artificial. Şi mai dorim să avem îndatoriri comune, obligaţii unii faţă de alţii, în primul rând de a-i respecta pe ceilalţi.
Valea Mărului este „înfrăţită“ cu o localitate din Franţa. Concret, acest lucru înseamnă şi vizite reciproce, şi întrajutorare, şi un dialog intercultural care să fie benefic ambelor părţi. De altfel, familii întregi de vălmăreni sunt plecate la muncă peste hotare. Ne interesează şi dacă le este relativ bine acolo, dar şi cum să creem aici, acasă, nişte structuri mai stabile, profesional şi material, ca ei să se întoarcă şi să rămână. Ţinem legătura, pe cât posibil, cu românii din diaspora.
În fine, tot un „dialog intercultural“ este cel dintre sat şi Capitală. Am reînfiinţat cenaclul Perpessicius-Crihană şi revista Vârste şi Trepte tocmai pentru a facilita comunicarea dintre noi. Şi cred că am „înregistrat“, cu acestea, două importante reuşite. Sper ca în toamnă să începem şi construcţia aşezământului cultural.
S.C.D.: Îmi rămâi dator cu răspunsurile privind ofertele electorale...
V.D.V.: Sigur, discutăm după 1 iunie. Mulţumesc pentru „creditare“.
Interviu - Sorina Crihană-Dascălu, director GAMMedia – Bucureşti
şi Virgil Doca-Vălmăreanu, viceprimar - Valea Mărului, Galaţi
Sorina Crihană-Dascălu: Am fost la Bruxelles, pentru un stagiu de formare, studiu şi practică în cadrul instituţiilor UE, înainte de aderarea României. Tu ai mers acolo recent, când ţara noastră era, de peste un an, acceptată în Uniunea Europeană. În 1998, „lumea civilizată“ spunea despre noi, în primul rând, nivel de trai scăzut, corupţie, legislaţie defectuoasă, neinformare şi dezinformare, lipsa managementului politic „profesionist“ şi a opiniei civice, tranziţie interminabilă etc. Ni se recunoşteau unele merite de natură culturală şi educativă... Cu alte cuvinte, era pe „bătrânul continent“ o imagine a noastră nu prea îmbucurătoare. Mai era ceva din toate acestea când ai ajuns tu în Belgia? S-a schimbat impresia generală de când suntem „şi noi ai lor“?
Virgil Doca-Vălmăreanu: Da. Nu cred că s-a schimbat atât datorită faptului că România face parte azi din Uniunea Europeană (o imagine pozitivă nu se „instaurează“!) cât contactelor tot mai dese, directe, între români – unii foarte bine pregătiţi – şi ceilalţi europeni. Şi nu mă refer numai la cei „de la vârf“, ci la oamenii „simpli“ sau, oricum, la ei individual (nu în numele unor grupări, unor zone, unor funcţii în stat ş.a.m.d.). Prefer să mă abţin în privinţa eradicării corupţiei sau în cea a performanţelor forului legislativ român... Dar suntem, cu siguranţă, mai temeinic informaţi, mai dificil de manipulat, ne gestionăm altfel şi ne promovăm altfel.
S.C.D.: Ca persoană, m-am simţit la Comisia Europeană şi la Parlamentul European „ca acasă“ (fără nici o exagerare). Am fost tratată ca egala celorlalţi, atât a celor din ţările în curs de aderare, cât şi din ţările membre - cu respect, deschidere şi detaşare, dar mi s-a şi amintit, în discuţiile purtate, că nu se identifica un om cu locul său de provenienţă, că nu eram considerată reprezentativă pentru România. Adică, poate că am fost măgulită de raportarea la mine, dar parcă era nedreaptă şi uşor umilitoare dacă mă gândeam că puteam fi văzută ca o „excepţie“. În cazul tău? Cum ai fost „primit“? Crezi că s-a modificat optica „europenilor“?
V. D.V.: Este de obicei o problemă de fire. Dar, pe de altă parte, tinerii care plecau la Bruxelles înainte de aderare erau supuşi unor concursuri serioase şi chiar erau din „elitele“ noastre. Era şi este absurd să speri că toată lumea putea sau ar fi trebuit să fie ca tine, să reziste evaluărilor respective. Ai fost selectată, din câte ştiu, de TAIEX, Biroul de Schimb de Informaţii şi Presă al Comisiei Europene – deci nu aveai cum să-i reprezinţi pe majoritatea românilor. Aşadar stânjeneala ta şi modestia ţineau de caracterul tău, de felul tău de a fi. Eu am fost în cu totul altă postură. Reprezentam o comunitate (ca viceprimar şi preşedinte al unei filiale a partidului majoritar), reprezentam în acelaşi timp şi o grupare politică (social-democrată), apoi, îi reprezentam pe vălmăreni – şi moldoveni în acelaşi timp – date fiind rădăcinile mele aici cu mult mai adânci decât ale tale. În fine, eu mă apropii foarte uşor de oameni, indiferent de naţionalitate, nu am nici un fel de reticenţe în a stabili cele mai calde relaţii, cu oricine. În măsura în care poate apărea şi o anumită atitudine de „superioritate“ a celorlalţi europeni faţă de noi, eu, ca istoric, îmi amintesc cât de importanţi suntem pe faţa pământului dintotdeauna, care sunt avantajele lor dacă se aliază cu noi şi îmi „vine inima la loc“...
S.C.D.: Apropo de aprecierea corectă a identităţii şi valorii fiecărui om european, cum este să lucrezi alături de personalităţi de renume, să stai, prieteneşte, la o cafea cu specialişti de largă notorietate, să iei masa cu „greii“ vieţii politice, culturale şi sociale – eşti în largul tău, cum se zice?
V.D.V.: Am răspuns cumva la această întrebare prin cele mărturisite despre mine mai înainte. Dar mai reţinut sunt cu „ai mei“ decât cu „străinii“. Încărcătura afectivă mă face să am emoţii când sunt lângă oamenii „mari“ români. Sunt şi câţiva a căror valoare mă copleşeşte şi, cu cât sunt mai mândru că le sunt aproape, cu atât sunt mai puţin „în largul meu“. Cei „din afară“ îmi provoacă rareori o asemenea stare. La Bruxelles a fost excelent, mi-am făcut „amici“ o sumedenie, şi printre europarlamentari, dar şi printre turiştii care beau bere pe pragurile din Piaţa Palatului...
S.C.D.: Deşi, în anii de după Revoluţie, în ţară, majoritatea eşecurilor şi greşelilor sociale, politice şi economice erau justificate prin „moştenirea nefastă“ lăsată de „comunişti“, prin tarele cauzate de regimul totalitar „socialist“ etc., la Bruxelles nu eram deloc înţeleşi ca nişte victime sau în nici un caz ale unui tip de partid sau sistem. Exista mai curând părerea potrivit căreia orice popor are soarta pe care o merită... Şi conducătorii pe care îi merită. O împărtăşesc şi analiştii anilor 2007-2008?
V.D.V.: Da. Nu este ceva neobişnuit să fii de dreapta, de stânga, radical sau mai moderat, sau de centru... Aş folosi o trimitere din domeniul religiei: „totul îţi este permis (să alegi!), dar nu totul este de folos“ (Apostolul Pavel). Important este ce realizezi pentru semenii tăi. Conducerea este „judecată“ mai curând în funcţie de fapte decât de „statut“. Nu ştiu cât de conştienţi sunt românii de justeţea acestei atitudini, dar este una din condiţiile libertăţii şi democraţiei, ale participării şi implicării totale a fiecăruia în deciderea propriului „destin“, a propriei evoluţii. Dacă există şi momente din istorie în care suntem loviţi mai puternic decât „merităm“, totuşi linia generală a vieţii noastre este că, dacă dorim să ne fie bine, trebuie nu numai să optăm pentru ce este bun, ci să ne luptăm pentru acest lucru, să ne zbatem, să nu ne lăsăm până nu obţinem ce vrem.
S.C.D.: Plimbându-mă prin oraş, am fost entuziasmată de frumoasa armonizare a tradiţiei cu modernitatea. Privind la oameni, de asemenea, m-am bucurat de modul încântător în care se îmbina stilul „vechi“ cu noutatea vie, dinamică, liberă, şocantă pe alocuri... Şi echilibrul interior pe care îl arătau localnicii. Pe tine ce te-a impresionat plăcut în superba „cetate“?
V.D.V.: Că oamenii nu au complexe. Că, în cartierele „medievale“, sunt ca nişte personaje de poveste. Amabili, drăguţi, zâmbitori... Că e foarte curat şi miroase frumos. Că au flori peste tot. Am văzut o doamnă, între două vârste, care se căsătorea - o mireasă (care, evident, nu dădea semne că s-ar fi considerat prea „matură“ pentru a fi fericită!) căreia i-am cerut să se fotografieze cu mine – deşi nu era o femeie atrăgătoare, era atât de specială în naturaleţea ei! I-am sporit bucuria prin gestul meu. Mi-au plăcut „statuile vii“, adolescenţii rebeli, copiii cercetaşi... Vânzătoarea de ciocolată - o chinezoaică surâzâtoare, păpuşile de porţelan, broderiile fine, trupele de muzică „etno“ ce cântă pe străduţele pavate, faptul că acolo coexistă atât de paşnic diferite religii şi confesiuni, forme de artă şi moduri de viaţă...
S.C.D.: Ce ţi-a displăcut flagrant?
V.D.V.: Contrastul uriaş cu viaţa de la noi. Dar aici nu e „vina“ lor. Nu ne opreşte nimeni să trăim asemănător.
S.C.D.: Eu m-am întors de acolo cu două geamantane de cărţi, reviste, broşuri, pliante, raporturi, proiecte etc. şi cu o mulţime de idei de (re)valorificare a ceea ce este preţios dar nedescoperit, neexploatat şi necultivat suficient – capitalul uman românesc. Şi a altor resurse. Tu? Ce gânduri te-au însoţit până aici? Ce ţi-ai propus să împlineşti, să aplici, să dezvolţi?
V.D.V.: Am înţeles că trebuie să adun în jurul meu o echipă entuziastă şi să concepem câteva proiecte viabile, prin care să accesăm şi să aducem în comuna noastră fonduri de dezvoltare. Că aceşti bani sunt, dar nimeni nu este dispus să-i investească în noi dacă suntem inactivi, indiferenţi sau ostili. Că-i vom pierde dacă nu ne mobilizăm pentru a profita de şansele ce probabil nu se vor repeta. Am tot discutat despre priorităţile vălmărenilor: apă curentă, şosele bune, gaze, aşezământ cultural, şcoli modernizate sau integral noi, revistă locală, restaurarea bisericilor, construcţia Crucii Voievozilor... Nu neapărat au avut ca punct de plecare experienţa mea la Bruxelles, dar îmi este clar că, datorită acesteia, am progresat pe dinăuntru... Şi, poate, am accelerat ritmul schimbărilor şi în jurul meu.
S.C.D.: Am avut atunci trăirea foarte intensă a dorinţei de a mai fi cu mine şi alte persoane din România – aproape în fiecare moment important al zilei. Ţi-a trecut prin minte că ar fi fost bine ca şi alţi vălmăreni să se afle alături de tine la Bruxelles? Ce ar fi „învăţat“ ei în urma acestei experienţe?
V.D.V.: Da, sigur. Nu ştiu ce ar fi (re)dobândit fiecare. Un adevăr esenţial poate, anume că munca, uneori, nu este o corvoadă, un chin, o datorie punitivă. Se poate lucra şi cu pasiune, cu plăcere... Dacă pleci dimineaţa la serviciu blestemându-ţi „povara“ profesională, te încarci de silă, de lehamite, nu vei face decât să-ţi laşi viaţa să treacă pe lângă tine şi să o determini pe a altora să fie un calvar...
S.C.D.: Pentru a sintetiza puţin: ce înseamnă integrare europeană pentru românul din mediul rural, pentru vălmărean de pildă? În această direcţie, care ar fi primii paşi ce trebuie făcuţi? De fapt, se autoconsideră omul din satul tău ca fiind european? Ce semnifică pentru el această calitate? Ce beneficii îi aduce lui, ce riscuri presupune?
V.D.V.: Românul din mediul rural nu este atât de preocupat de teorii şi definiţii. El e acelaşi, de i se spune într-un fel sau în altul. Este adevărat că în multe domenii ne situăm sub nivelul european, dar asta pentru că ei au făcut reforme şi noi nu, reforme care sunt oricum necesare, că suntem europeni, români sau papuaşi. Avem drumuri proaste şi trebuie să le reparăm pentru că altfel cădem în gropi, nu pentru că roşim în faţa nemţilor. Facem agricultură în secolul XXI cu sapa de lemn, trebuie să ne cumpărăm maşini automatizate pentru că altfel murim de foame, nu că râd europenii de primitivismul nostru. Apa curentă, gazele, electricitatea şi drumurile asfaltate nu sunt modernizări „de ochii“ UE, ci condiţii de viaţă fără de care ne este din ce în ce mai greu să trăim. Conservarea mediului, de asemenea, trebuie făcută pentru noi, cei care locuim aici, pentru siguranţa şi sănătatea noastră.
Pe de altă parte, românii de la sate sunt puţin informaţi. Ei nu ştiu că anumite sectoare de activitate se pot dezvolta mult mai bine dacă sunt coordonate de la nivel european şi nu naţional sau local şi nu cunosc situaţiile din alte ţări. Una din problemele apărute este că politicile comune nu trec totuşi peste hotărârile românilor asupra priorităţilor noastre. Iar când „intermediază“ ai noştri, unii suspicioşi, alţii vânători de bani nemeritaţi, unii neprofesionişti etc., se blochează tot sistemul.
S.C.D.: Din câte ai observat, ofertele electorale ale candidaţilor la funcţiile din cadrul administraţiei locale conţin şi programe privind integrarea europeană, respectiv „europenizarea“ noastră? Cum va fi ajutat, de exemplu, în viitorul apropiat, ţăranul să muncească „conform standardelor“ europene?
V.D.V.: Dă-mi voie să nu comentez ofertele altor candidaţi şi să nu prezint nici programele propuse de către echipa mea. Principalele obiective ale politicii agricole europene (reformată de două-trei ori) sunt afirmate încă din 1957, când vestul Europei era pustiit de foametea de după cel de-al doilea război mondial. Nivelul de trai scăzut din satele româneşti poate că nu este comparabil cu acela de atunci, dar dacă ne raportăm la cel al altor state membre, din prezent, cu siguranţă că a fost o piatră de încercare pentru UE când a deliberat dacă suntem sau nu pregătiţi de aderare. Avem încă, în pofida migraţiei forţei de muncă către oraş, un număr mare de agricultori şi majoritatea lucrează necompetitiv. Alimentele şi alte produse, deşi excedentare cantitativ, nu respectă nici criteriile de protecţie a consumatorului, nici preţuri rezonabile pentru cumpărător. Numai cercuri vicioase peste tot... Nu avem suficiente activităţi neagricole care să ne sporească veniturile. Sunt multe de făcut.
S.C.D.: Anul 2008 este Anul European al Dialogului Intercultural. Este interculturalitatea o chestiune care îi preocupă şi pe vălmăreni? În ce fel se manifestă diversitatea culturală şi de mentalitate în comuna voastră? Cum comunică între ele aceste „mici culturi“ diferite în cadrul aceleiaşi „mari culturi“?
V.D.V.: Da, am iniţiat chiar şi un premiu, „Anul European al Interculturalităţii“ pentru realizări deosebite în această privinţă - despre care ştii şi tu, doar am stabilit împreună acest lucru. Sunt în comuna noastră oameni de confesiuni diferite, de exemplu. Noi, ortodocşii, trebuie să nu-i discriminăm pe aparţinătorii grupurilor mai reduse numeric. Avem drepturi egale şi le respectăm opţiunile. Apoi, comuna este formată din trei sate, Valea Mărului, Mândreşti şi Coasta Văii, fiecare cu mica ei „cultură“, cu obiceiurile proprii în habitatul relativ delimitat. Vrem să „ridicăm barierele“ dintre vălmăreni, să muncim, să învăţăm, să ne cultivăm şi să ne distrăm împreună, fără „ziduri“ şi „garduri“
menţinute artificial. Şi mai dorim să avem îndatoriri comune, obligaţii unii faţă de alţii, în primul rând de a-i respecta pe ceilalţi.
Valea Mărului este „înfrăţită“ cu o localitate din Franţa. Concret, acest lucru înseamnă şi vizite reciproce, şi întrajutorare, şi un dialog intercultural care să fie benefic ambelor părţi. De altfel, familii întregi de vălmăreni sunt plecate la muncă peste hotare. Ne interesează şi dacă le este relativ bine acolo, dar şi cum să creem aici, acasă, nişte structuri mai stabile, profesional şi material, ca ei să se întoarcă şi să rămână. Ţinem legătura, pe cât posibil, cu românii din diaspora.
În fine, tot un „dialog intercultural“ este cel dintre sat şi Capitală. Am reînfiinţat cenaclul Perpessicius-Crihană şi revista Vârste şi Trepte tocmai pentru a facilita comunicarea dintre noi. Şi cred că am „înregistrat“, cu acestea, două importante reuşite. Sper ca în toamnă să începem şi construcţia aşezământului cultural.
S.C.D.: Îmi rămâi dator cu răspunsurile privind ofertele electorale...
V.D.V.: Sigur, discutăm după 1 iunie. Mulţumesc pentru „creditare“.
Premiile PERPESSICIUS-CRIHANĂ
Premiile revistei „Vârste şi trepte“, ale cenaclului „Perpessicius-Crihană“ şi ale echipei de promovare
a valorii vălmărenilor - 2008
Sorina Crihană-Dascălu,
consultant comunicare-media-PR
Mai întâi, să răspund la o întrebare foarte simplă, ce ar putea apărea în mintea cititorilor: cine sunt membrii „echipei de promovare a valorii vălmărenilor“? Ce „statut“ au ei? Sau, mai curând, ce „statut“ nu au.
Această echipă, susţinătoare a oricăror programe de promovare iniţiate şi de către alte persoane decât reprezentanţii „grupării“ în cauză, NU este una politică. NU este una partinică, instituţională sau „oficială“. Este constituită exclusiv după criteriul faptelor celor care se implică, într-un fel sau altul, în restabilirea unui sistem valoric vălmărean autentic, care să recontureze identitatea vălmărenilor şi să le reconfirme acestora demnitatea. Este numai un început demararea celor 12 programe propuse de Virgil Doca şi PSD. Imaginea echipei se confundă cu acest debut pentru că, din păcate, alte persoane şi alte proiecte viabile încă nu ne-au fost făcute cunoscute. NU i-a fost nimănui refuzată colaborarea cu noi - nici cu redacţia, nici cu oricare dintre coordonatorii activităţii cenaclului, nici cu echipa despre care discutăm. Dimpotrivă, am încercat să lucrăm noi împreună cu alţii - indiferent de „culoarea“ politică, apartenenţa religioasă, confesională, cultură, gen, profesie sau funcţie. Deocamdată, reacţia acestora la strădaniile noastre este aproape nulă. Probabil că orientarea noastră către ei a fost cumva greşită. Dar a meritat oricum, pentru că azi îi cunoaştem mai bine. Deci am pornit, o „mână de oameni“, hotărâţi în a face lucruri cât mai bune, pe cele mai bune dacă s-ar putea, pentru vălmăreni. Dar pe parcurs au venit lângă noi atât de mulţi încât nici nu mai ştiu a vă spune câţi sau care sunt aceştia. Nu vreau să mă pronunţ asupra libertăţii credinţei sau altor chestiuni „de suflet“, să nu generez polemici inutile. Mă voi referi numai la exemplul politicii. Eu nu sunt „pesedistă“ - nu mă interesează politica „înregimentată“ -, dar am găsit între membrii acestui partid câţiva oameni cu totul şi cu totul deosebiţi. Nu ştiu dacă sunt aşa de „speciali“ datorită PSD-ului, dar sunt persoane mature şi foarte responsabile, cu discernământ, aşadar poate că opţiunea lor politică (repet, care pe mine nu mă priveşte!) trebuie respectată şi, de asemenea, probabil că, celor interesaţi, această opţiune le spune suficient şi despre partidul în cauză.
Revenind la premii, la Bucureşti, noi acordăm o serie de asemenea distincţii colegilor noştri pentru realizările lor remarcabile, atât în munca de editură (la Editura Perpessicius), cât şi la revistă (Paradox), şi la atelierul de creaţie (Perpessicius). Ideea a avut rezonanţă şi la Valea Mărului - şi ne-am bucurat. Virgil Doca a transformat-o, cum menţionam mai sus, în fapt. Este meritul său.
Mă întreba o prietenă de ce s-a reînfiinţat revista Vârste şi Trepte, de ce nu o altă publicaţie, nouă? Pentru că „gestul“ este al nostru, iar aceasta era şi este revista noastră. Dar este a vălmărenilor totodată, pentru că editorii, tatăl meu şi Virgil, sunt vălmăreni. Oricine doreşte să fie fondatorul altei reviste este, desigur, liber s-o facă... Am fi încântaţi să existe concurenţă în această privinţă. Iar dacă vrea o publicaţie „şi mai vălmăreană“, aşteptăm să dovedească standardele profesionale necesare.
Începând cu luna aprilie 2008, inaugurăm câteva premii (nu am stabilit periodicitatea acordării acestora!) care, sperăm, vor deveni „tradiţie“ în Valea Mărului:
1. Premiul „Episcop Iosif Gafton“ - pentru promovarea creştinismului, a valorilor religioase şi bisericeşti: I - dnei Speranţa Miron, nepoata Episcopului Iosif Gafton şi fiica preotului Miron Bulboacă; II - preotului parohiei Valea Mărului; III - preotului din Mândreşti; menţiuni speciale: prof. religie Costică Costea şi copiilor care pictează şi desenează icoane sau scriu texte cu subiect religios.
Trofeul (I) va fi acordat în a treia zi de Paşti, iar toate celelalte premii, cu ocazia ridicării Crucii Voievozilor, de Sf. Împ. Constantin şi Elena (21 mai).
2. Premiul „Prof. univ. dr. Marcel Crihană“ - pentru promovarea culturii (scrise, în primul rând, dar şi orale): I - dnei Magdalena Cuza, debut în Vârste şi Trepte, la numărul dedicat femeii - mamei; II - Aniţa şi Vasile Brânzei, pentru întreaga activitate educaţională şi culturală; III - Rebeca Dascălu, cel mai tânăr redactor al revistei; menţiuni speciale: Dan Doca - tehnoredactarea şi varianta web a revistei - şi toţi ceilalţi copii care au publicat până în prezent în paginile revistei Vârste şi Trepte: Nicoleta Vintilă, Cristina Băţroş, Iulian Vartic, Mihaela Băţroş, Alexandra Muhulică, Adelina Tudor, Ionela Iulia Băţroş, Ionela Oana Macovei, George Sandu, Daniel Cojocaru, Diana Cristina Filip, Ionela Vârlănuţă, Gheorghe Ciocan, Nicoleta Vartic.
Trofeul (I) va fi acordat în a treia zi de Paşti, iar toate celelalte distincţii, pe 9 mai, Ziua Europei - pentru 2008 - sau la Sărbătoarea florilor de mai (Marcel Crihană este născut pe 18 mai), în anii următori.
3. Premiul „Anul European al Interculturalităţii“ - pentru promovarea dialogului intercultural (între culturi naţionale diferite, între religii şi confesiuni, între tipuri de culturi, de exemplu cultura scrisă şi audio-vizuală sau electronică şi web etc.) şi a integrării europene: I - dnei europarlamentar Adriana Ţicău, prezentă alături de vălmăreni la numeroase evenimente locale, prietenă şi susţinătoare a vălmărenilor în rezolvarea problemelor comunei; II - Dan Doca, pentru promovarea mijloacelor de informare şi comunicare web în completarea culturii scrise şi actorului gălăţean Paul Buţă-„Păcală“, pentru reprezentarea României la expoziţii europene de artă tradiţională românească (Luxemburg, Strasbourg, Paris, Bruxelles etc.); III - Maricel Bostan - pentru rubrica dedicată proiectelor de integrare europeană, în Vârste şi Trepte; menţiuni speciale: Panaintiţa Băţroş - articole despre bibliotecile virtuale, informatizarea bazelor de date ale bibliotecilor clasice şi comunicarea cu tinerii vălmăreni din diaspora; Ion Gaiu - debut la rubrica de religie interconfesională; Nicoleta Vintilă - debut în Vârste şi Trepte şi promovarea culturii artistice naţionale prin cântec (muzică populară, colinde etc.).
Premiul I se va oferi dnei europarlamentar în a treia zi de Paşti, celelalte, vor fi acordate pe 9 mai, de Ziua Europei.
4. Trofeul şi premiul „Prof. Costică Popovici“ pentru performanţe sportive şi educaţie fizică: I - echipei câştigătoare în meciul de fotbal organizat la Sărbătoarea florilor de mai (7 statuete); II - echipei care pierde (ca scor) în aceeaşi competiţie de fotbal, pentru participare (7 statuete); I-II-III - concurenţilor de pe podium, la cros (pentru 2008) sau alte întreceri sportive de la Sărbătoarea florilor de mai (3 medalii); menţiuni: elevii cu note maxime la educaţie fizică.
Căpitanii de echipă vor primi simbolic câte un trofeu în a treia zi de Paşti. Odată cu acordarea celorlalte distincţii, se va îmbunătăţi echipamentul sportiv al vălmărenilor prin donaţii, se vor anunţa burse pentru cantonamente sau abonamente la diferite antrenamente, respectiv sponsorizările pentru acestea.
5. Premiul „Primul pas în carieră“ - I. Virgil Doca, cu prilejul lansării candidaturii sale la funcţia de primar - carieră în administraţia publică; II. Maricel Ghinieş - candidat la funcţia de viceprimar; III. Sofia Buhoci - sponsor principal al celor 3 întâlniri culturale şi artistice de la Coasta Văii, Valea Mărului şi Mândreşti pentru lansarea primelor 3 numere ale revistei Vârste şi Trepte şi Silvia Macovei - consilier şi sponsor din partea satului Coasta Văii; menţiuni speciale: Maria Gafton - pentru „primul pas“ ca redactor-şef şi coordonatoare a cenaclului Perpessicius-Crihană, Geta Doca - redactor, Alexandru Gafton - fotoreporter, Vasile Curteanu - secretar general de redacţie, Iulian Vârlan - redactor, Viorel Munteanu, redactor şi toţi ceilalţi colaboratori care au semnat articole în Vârste şi Trepte.
Doresc să adaug unele explicaţii privind acest premiu al „primului pas“. De obicei, cupele şi trofeele, premiile şi medaliile, ce semnifică preţuirea pentru performanţă, se acordă la sfârşitul unei curse, în urma unui examen, a unui bilanţ, a unei
evaluări explicite, când putem „măsura“ clar reuşitele sau nereuşitele participanţilor la acestea.
În unele situaţii, însă, ceea ce pare un început, un prim pas, ascunde în sine un drum lung parcurs, o experienţă de durată, o muncă enormă.
În alte cazuri, chiar avem de-a face cu un început - nu pare, ci este un început, dar este un început cu totul şi cu totul special, cum ar fi ridicatul în picioare al puiului de om care, până atunci, mersese de-a buşilea sau o cerere în căsătorie pe neaşteptate, într-o „dragoste la prima vedere“.
Aceste două tipuri de „victorii“ merită să fie premiate înainte de... tot ceea ce va urma, independent ce ceea ce le succede, sunt valoroase „deja“.
Se subînţelege de ce i-am ales pe cei trei „lideri“ ai „primului pas“: Virgil a muncit din greu ani întregi până să se hotărască să candideze la funcţia de primar (de fapt aceasta nu a fost niciodată o miză în sine pentru el), a studiat şi a lucrat o mulţime de proiecte pentru vălmăreni (şapte dintre acestea au fost aprobate şi integral sau parţial implementate), s-a frământat enorm înainte de a-şi publica „Poveştile cu moşi la gura sobei“ şi micile studii de istorie; Maricel ne-a „cucerit“ dintr-o dată prin „contrastul“ dintre modestia lui (şi bunul său simţ) şi ideile „mari“, interesante pe care le are pentru vălmăreni. Un „coup de foudre“ - cu o minte frumoasă şi un caracter integru, neafirmate însă, din cauza unei „sfieli“ exagerate, pe care îl vom ajuta să o depăşească. Sofia şi Silvia, nu în ultimul rând, investesc cu generozitate, pentru prima dată, în cultură şi educaţie, în valoarea vălmărenilor (mai investiseră, dar în creşterea nivelului de trai).
Îi felicităm pe toţi şi ne cerem iertare dacă, fără voie, am uitat sau nedreptăţit pe cineva. Bunul Dumnezeu ne va da şansa de a acorda cel puţin anual aceste minunate premii...
a valorii vălmărenilor - 2008
Sorina Crihană-Dascălu,
consultant comunicare-media-PR
Mai întâi, să răspund la o întrebare foarte simplă, ce ar putea apărea în mintea cititorilor: cine sunt membrii „echipei de promovare a valorii vălmărenilor“? Ce „statut“ au ei? Sau, mai curând, ce „statut“ nu au.
Această echipă, susţinătoare a oricăror programe de promovare iniţiate şi de către alte persoane decât reprezentanţii „grupării“ în cauză, NU este una politică. NU este una partinică, instituţională sau „oficială“. Este constituită exclusiv după criteriul faptelor celor care se implică, într-un fel sau altul, în restabilirea unui sistem valoric vălmărean autentic, care să recontureze identitatea vălmărenilor şi să le reconfirme acestora demnitatea. Este numai un început demararea celor 12 programe propuse de Virgil Doca şi PSD. Imaginea echipei se confundă cu acest debut pentru că, din păcate, alte persoane şi alte proiecte viabile încă nu ne-au fost făcute cunoscute. NU i-a fost nimănui refuzată colaborarea cu noi - nici cu redacţia, nici cu oricare dintre coordonatorii activităţii cenaclului, nici cu echipa despre care discutăm. Dimpotrivă, am încercat să lucrăm noi împreună cu alţii - indiferent de „culoarea“ politică, apartenenţa religioasă, confesională, cultură, gen, profesie sau funcţie. Deocamdată, reacţia acestora la strădaniile noastre este aproape nulă. Probabil că orientarea noastră către ei a fost cumva greşită. Dar a meritat oricum, pentru că azi îi cunoaştem mai bine. Deci am pornit, o „mână de oameni“, hotărâţi în a face lucruri cât mai bune, pe cele mai bune dacă s-ar putea, pentru vălmăreni. Dar pe parcurs au venit lângă noi atât de mulţi încât nici nu mai ştiu a vă spune câţi sau care sunt aceştia. Nu vreau să mă pronunţ asupra libertăţii credinţei sau altor chestiuni „de suflet“, să nu generez polemici inutile. Mă voi referi numai la exemplul politicii. Eu nu sunt „pesedistă“ - nu mă interesează politica „înregimentată“ -, dar am găsit între membrii acestui partid câţiva oameni cu totul şi cu totul deosebiţi. Nu ştiu dacă sunt aşa de „speciali“ datorită PSD-ului, dar sunt persoane mature şi foarte responsabile, cu discernământ, aşadar poate că opţiunea lor politică (repet, care pe mine nu mă priveşte!) trebuie respectată şi, de asemenea, probabil că, celor interesaţi, această opţiune le spune suficient şi despre partidul în cauză.
Revenind la premii, la Bucureşti, noi acordăm o serie de asemenea distincţii colegilor noştri pentru realizările lor remarcabile, atât în munca de editură (la Editura Perpessicius), cât şi la revistă (Paradox), şi la atelierul de creaţie (Perpessicius). Ideea a avut rezonanţă şi la Valea Mărului - şi ne-am bucurat. Virgil Doca a transformat-o, cum menţionam mai sus, în fapt. Este meritul său.
Mă întreba o prietenă de ce s-a reînfiinţat revista Vârste şi Trepte, de ce nu o altă publicaţie, nouă? Pentru că „gestul“ este al nostru, iar aceasta era şi este revista noastră. Dar este a vălmărenilor totodată, pentru că editorii, tatăl meu şi Virgil, sunt vălmăreni. Oricine doreşte să fie fondatorul altei reviste este, desigur, liber s-o facă... Am fi încântaţi să existe concurenţă în această privinţă. Iar dacă vrea o publicaţie „şi mai vălmăreană“, aşteptăm să dovedească standardele profesionale necesare.
Începând cu luna aprilie 2008, inaugurăm câteva premii (nu am stabilit periodicitatea acordării acestora!) care, sperăm, vor deveni „tradiţie“ în Valea Mărului:
1. Premiul „Episcop Iosif Gafton“ - pentru promovarea creştinismului, a valorilor religioase şi bisericeşti: I - dnei Speranţa Miron, nepoata Episcopului Iosif Gafton şi fiica preotului Miron Bulboacă; II - preotului parohiei Valea Mărului; III - preotului din Mândreşti; menţiuni speciale: prof. religie Costică Costea şi copiilor care pictează şi desenează icoane sau scriu texte cu subiect religios.
Trofeul (I) va fi acordat în a treia zi de Paşti, iar toate celelalte premii, cu ocazia ridicării Crucii Voievozilor, de Sf. Împ. Constantin şi Elena (21 mai).
2. Premiul „Prof. univ. dr. Marcel Crihană“ - pentru promovarea culturii (scrise, în primul rând, dar şi orale): I - dnei Magdalena Cuza, debut în Vârste şi Trepte, la numărul dedicat femeii - mamei; II - Aniţa şi Vasile Brânzei, pentru întreaga activitate educaţională şi culturală; III - Rebeca Dascălu, cel mai tânăr redactor al revistei; menţiuni speciale: Dan Doca - tehnoredactarea şi varianta web a revistei - şi toţi ceilalţi copii care au publicat până în prezent în paginile revistei Vârste şi Trepte: Nicoleta Vintilă, Cristina Băţroş, Iulian Vartic, Mihaela Băţroş, Alexandra Muhulică, Adelina Tudor, Ionela Iulia Băţroş, Ionela Oana Macovei, George Sandu, Daniel Cojocaru, Diana Cristina Filip, Ionela Vârlănuţă, Gheorghe Ciocan, Nicoleta Vartic.
Trofeul (I) va fi acordat în a treia zi de Paşti, iar toate celelalte distincţii, pe 9 mai, Ziua Europei - pentru 2008 - sau la Sărbătoarea florilor de mai (Marcel Crihană este născut pe 18 mai), în anii următori.
3. Premiul „Anul European al Interculturalităţii“ - pentru promovarea dialogului intercultural (între culturi naţionale diferite, între religii şi confesiuni, între tipuri de culturi, de exemplu cultura scrisă şi audio-vizuală sau electronică şi web etc.) şi a integrării europene: I - dnei europarlamentar Adriana Ţicău, prezentă alături de vălmăreni la numeroase evenimente locale, prietenă şi susţinătoare a vălmărenilor în rezolvarea problemelor comunei; II - Dan Doca, pentru promovarea mijloacelor de informare şi comunicare web în completarea culturii scrise şi actorului gălăţean Paul Buţă-„Păcală“, pentru reprezentarea României la expoziţii europene de artă tradiţională românească (Luxemburg, Strasbourg, Paris, Bruxelles etc.); III - Maricel Bostan - pentru rubrica dedicată proiectelor de integrare europeană, în Vârste şi Trepte; menţiuni speciale: Panaintiţa Băţroş - articole despre bibliotecile virtuale, informatizarea bazelor de date ale bibliotecilor clasice şi comunicarea cu tinerii vălmăreni din diaspora; Ion Gaiu - debut la rubrica de religie interconfesională; Nicoleta Vintilă - debut în Vârste şi Trepte şi promovarea culturii artistice naţionale prin cântec (muzică populară, colinde etc.).
Premiul I se va oferi dnei europarlamentar în a treia zi de Paşti, celelalte, vor fi acordate pe 9 mai, de Ziua Europei.
4. Trofeul şi premiul „Prof. Costică Popovici“ pentru performanţe sportive şi educaţie fizică: I - echipei câştigătoare în meciul de fotbal organizat la Sărbătoarea florilor de mai (7 statuete); II - echipei care pierde (ca scor) în aceeaşi competiţie de fotbal, pentru participare (7 statuete); I-II-III - concurenţilor de pe podium, la cros (pentru 2008) sau alte întreceri sportive de la Sărbătoarea florilor de mai (3 medalii); menţiuni: elevii cu note maxime la educaţie fizică.
Căpitanii de echipă vor primi simbolic câte un trofeu în a treia zi de Paşti. Odată cu acordarea celorlalte distincţii, se va îmbunătăţi echipamentul sportiv al vălmărenilor prin donaţii, se vor anunţa burse pentru cantonamente sau abonamente la diferite antrenamente, respectiv sponsorizările pentru acestea.
5. Premiul „Primul pas în carieră“ - I. Virgil Doca, cu prilejul lansării candidaturii sale la funcţia de primar - carieră în administraţia publică; II. Maricel Ghinieş - candidat la funcţia de viceprimar; III. Sofia Buhoci - sponsor principal al celor 3 întâlniri culturale şi artistice de la Coasta Văii, Valea Mărului şi Mândreşti pentru lansarea primelor 3 numere ale revistei Vârste şi Trepte şi Silvia Macovei - consilier şi sponsor din partea satului Coasta Văii; menţiuni speciale: Maria Gafton - pentru „primul pas“ ca redactor-şef şi coordonatoare a cenaclului Perpessicius-Crihană, Geta Doca - redactor, Alexandru Gafton - fotoreporter, Vasile Curteanu - secretar general de redacţie, Iulian Vârlan - redactor, Viorel Munteanu, redactor şi toţi ceilalţi colaboratori care au semnat articole în Vârste şi Trepte.
Doresc să adaug unele explicaţii privind acest premiu al „primului pas“. De obicei, cupele şi trofeele, premiile şi medaliile, ce semnifică preţuirea pentru performanţă, se acordă la sfârşitul unei curse, în urma unui examen, a unui bilanţ, a unei
evaluări explicite, când putem „măsura“ clar reuşitele sau nereuşitele participanţilor la acestea.
În unele situaţii, însă, ceea ce pare un început, un prim pas, ascunde în sine un drum lung parcurs, o experienţă de durată, o muncă enormă.
În alte cazuri, chiar avem de-a face cu un început - nu pare, ci este un început, dar este un început cu totul şi cu totul special, cum ar fi ridicatul în picioare al puiului de om care, până atunci, mersese de-a buşilea sau o cerere în căsătorie pe neaşteptate, într-o „dragoste la prima vedere“.
Aceste două tipuri de „victorii“ merită să fie premiate înainte de... tot ceea ce va urma, independent ce ceea ce le succede, sunt valoroase „deja“.
Se subînţelege de ce i-am ales pe cei trei „lideri“ ai „primului pas“: Virgil a muncit din greu ani întregi până să se hotărască să candideze la funcţia de primar (de fapt aceasta nu a fost niciodată o miză în sine pentru el), a studiat şi a lucrat o mulţime de proiecte pentru vălmăreni (şapte dintre acestea au fost aprobate şi integral sau parţial implementate), s-a frământat enorm înainte de a-şi publica „Poveştile cu moşi la gura sobei“ şi micile studii de istorie; Maricel ne-a „cucerit“ dintr-o dată prin „contrastul“ dintre modestia lui (şi bunul său simţ) şi ideile „mari“, interesante pe care le are pentru vălmăreni. Un „coup de foudre“ - cu o minte frumoasă şi un caracter integru, neafirmate însă, din cauza unei „sfieli“ exagerate, pe care îl vom ajuta să o depăşească. Sofia şi Silvia, nu în ultimul rând, investesc cu generozitate, pentru prima dată, în cultură şi educaţie, în valoarea vălmărenilor (mai investiseră, dar în creşterea nivelului de trai).
Îi felicităm pe toţi şi ne cerem iertare dacă, fără voie, am uitat sau nedreptăţit pe cineva. Bunul Dumnezeu ne va da şansa de a acorda cel puţin anual aceste minunate premii...
Despre mândrie
Sorina Crihană-Dascălu
Mărturisesc că, încercând să caut completitudinea „brandului vălmărean“, la care am lucrat împreună cu colegii mei de la Valea Mărului, m-am întrebat dacă se contribuie semnificativ la acesta dinspre toate cele trei sate ale comunei. Şi, desigur, m-am „proiectat“ în timp şi spaţiu şi la Mândreşti, cel de-al treilea pe care urmează să-l vizităm (noi, membrii redacţiei „Vârste şi trepte“) de Ziua Europei, pe 9 mai. „Unitate în diversitate“, sloganul Uniunii Europene, trebuie să „funcţioneze“ şi în cazul zonelor rurale româneşti, care - mai ales după 2007 - îşi reconturează identitatea, specificul, dar pe fondul preţios a ceea ce au în comun cu altele din jur. Este de la sine înţeles că etimologia numelui acestei frumoase localităţi ne duce cu gândul la mândrie, a fi mândru, a te mândri şi a se mândri alţii cu tine. Sunt truisme interpretările peiorative ale acestui concept şi nu vreau să insist asupra sensurilor negative. Mi-am învăţat elevii încă de la cele mai mici clase, cândva, să nu confunde mândria cu vanitatea (merite închipuite!), cu aroganţa (merite - imaginare sau reale - exagerate cu agresivitate, cu o sfidare insultătoare!), orgoliul extrem (merite reale, dar neacceptate în mediul în care omul vrea să domine!) etc., între toate fiind diferenţe importante de nuanţă sau chiar, la unele, de natură. Şi, categoric, pentru o delimitare cât mai corectă, le-am recomandat să-şi raporteze analiza la o categorie (fundamentală deci!) a filosofiei practice: demnitatea. Un om mândru este, fără îndoială, un om nobil şi demn. Un om infatuat, egocentrist, fals superior, este de fapt, oricum ar părea, un om lipsit de demnitate.
Religia propovăduieşte umilinţa, modestia, smerenia - până la „negarea“ meritelor personale şi împotrivirea la recunoaşterea acestora de către comunitate -, întrucât o Divinitate sau alta trăieşte şi lucrează în fiinţele umane. Este o atitudine înţeleaptă şi justă - pentru că autoritatea supremă, faţă de care evident că suntem „inferiori“, este Sacrul, este Valoarea Absolută. În această accepţiune, a nu fi mândru înseamnă a-ţi pricepe şi accepta condiţia firească, de creatură supusă lui Dumnezeu, Sfinţilor ori altei forţe transcendente. A nu te mândri se transformă într-o permanentă încercare grea în eforturile de a accede la mântuire sau nemurire. Dar de câte ori nu se întâmplă, în cotidian, ca unii să se trufească tocmai cu pioşenia lor, dispreţuindu-i pe alţii care sunt „prea mândri“?!
Dar în viaţa socială, între semenii noştri, în „lumea de jos“? Câţi dintre noi suntem mândri că suntem europeni? Câţi suntem mândri că suntem români? Sunt mândri, este necesar să fie mândri, au de ce să fie mândri vălmărenii de această calitate a lor (de vălmărean)? Şi, dintre mândreşteni, câţi sunt cu adevărat mândri că sunt... vălmăreni? Aceasta este o reformulare a întrebării de la care am pornit. Pentru câţi, aceste să le zicem sentimente (cu toate că avem de-a face şi cu judecăţi etice, poate estetice, stilistice, cu opinii civice şi politice, principii, idealuri, credinţe etc.) nu sunt caduce, desuete? Câţi îşi dau seama că este nevoie să ne redefinim, să reechilibrăm balanţa între cine ştim că suntem şi cine ştim că putem fi?
Dar cum este mândria cea „bună“? Această „creştere de inimă care îţi ridică fruntea“, cum ar spune poeţii? Sunt mândru de mama mea, de tatăl meu (deşi nu mi-am creat eu, nici nu mi-am ales părinţii), de fiul sau fiica mea (cu toate că doar mi-au fost daţi în grijă de Sus)... Sunt mândru că sunt creştin şi am curajul să afirm (să „promovez“, ar zice un om din PR) oriunde şi în faţa oricui această apartenenţă a mea... Sunt mândru de tradiţia noastră, atât cât o mai pot şi eu păstra şi transmite mai departe... Sunt mândru de mine, cel care a optat liber pentru o anumită cale şi se străduieşte - uneori nu reuşeşte! - să primească aşa cum se cuvine ceea ce-i este dăruit şi să sporească, prin mici sacrificii, onoarea inestimabilă a dăruirii de sine? Ce fel de mândrie este aceasta? Poţi fi mândru de cineva sau ceva pe măsura iubirii (de aproapele tău ca de tine însuţi)? Oare acest tip de mândrie nu este însoţit de respect şi recunoştinţă? Un fel de a mulţumi cu dragoste lui Dumnezeu pentru că, în lupta sinceră cu tine însuţi, nu Te-a lăsat singur şi ai găsit modul în care să nu-ţi abandonezi mândria, şi onestitatea, şi integritatea, să cadă în ruinătorul, exemplarul amor propriu atât de nociv pentru întreaga istorie a omenirii...
Mărturisesc că, încercând să caut completitudinea „brandului vălmărean“, la care am lucrat împreună cu colegii mei de la Valea Mărului, m-am întrebat dacă se contribuie semnificativ la acesta dinspre toate cele trei sate ale comunei. Şi, desigur, m-am „proiectat“ în timp şi spaţiu şi la Mândreşti, cel de-al treilea pe care urmează să-l vizităm (noi, membrii redacţiei „Vârste şi trepte“) de Ziua Europei, pe 9 mai. „Unitate în diversitate“, sloganul Uniunii Europene, trebuie să „funcţioneze“ şi în cazul zonelor rurale româneşti, care - mai ales după 2007 - îşi reconturează identitatea, specificul, dar pe fondul preţios a ceea ce au în comun cu altele din jur. Este de la sine înţeles că etimologia numelui acestei frumoase localităţi ne duce cu gândul la mândrie, a fi mândru, a te mândri şi a se mândri alţii cu tine. Sunt truisme interpretările peiorative ale acestui concept şi nu vreau să insist asupra sensurilor negative. Mi-am învăţat elevii încă de la cele mai mici clase, cândva, să nu confunde mândria cu vanitatea (merite închipuite!), cu aroganţa (merite - imaginare sau reale - exagerate cu agresivitate, cu o sfidare insultătoare!), orgoliul extrem (merite reale, dar neacceptate în mediul în care omul vrea să domine!) etc., între toate fiind diferenţe importante de nuanţă sau chiar, la unele, de natură. Şi, categoric, pentru o delimitare cât mai corectă, le-am recomandat să-şi raporteze analiza la o categorie (fundamentală deci!) a filosofiei practice: demnitatea. Un om mândru este, fără îndoială, un om nobil şi demn. Un om infatuat, egocentrist, fals superior, este de fapt, oricum ar părea, un om lipsit de demnitate.
Religia propovăduieşte umilinţa, modestia, smerenia - până la „negarea“ meritelor personale şi împotrivirea la recunoaşterea acestora de către comunitate -, întrucât o Divinitate sau alta trăieşte şi lucrează în fiinţele umane. Este o atitudine înţeleaptă şi justă - pentru că autoritatea supremă, faţă de care evident că suntem „inferiori“, este Sacrul, este Valoarea Absolută. În această accepţiune, a nu fi mândru înseamnă a-ţi pricepe şi accepta condiţia firească, de creatură supusă lui Dumnezeu, Sfinţilor ori altei forţe transcendente. A nu te mândri se transformă într-o permanentă încercare grea în eforturile de a accede la mântuire sau nemurire. Dar de câte ori nu se întâmplă, în cotidian, ca unii să se trufească tocmai cu pioşenia lor, dispreţuindu-i pe alţii care sunt „prea mândri“?!
Dar în viaţa socială, între semenii noştri, în „lumea de jos“? Câţi dintre noi suntem mândri că suntem europeni? Câţi suntem mândri că suntem români? Sunt mândri, este necesar să fie mândri, au de ce să fie mândri vălmărenii de această calitate a lor (de vălmărean)? Şi, dintre mândreşteni, câţi sunt cu adevărat mândri că sunt... vălmăreni? Aceasta este o reformulare a întrebării de la care am pornit. Pentru câţi, aceste să le zicem sentimente (cu toate că avem de-a face şi cu judecăţi etice, poate estetice, stilistice, cu opinii civice şi politice, principii, idealuri, credinţe etc.) nu sunt caduce, desuete? Câţi îşi dau seama că este nevoie să ne redefinim, să reechilibrăm balanţa între cine ştim că suntem şi cine ştim că putem fi?
Dar cum este mândria cea „bună“? Această „creştere de inimă care îţi ridică fruntea“, cum ar spune poeţii? Sunt mândru de mama mea, de tatăl meu (deşi nu mi-am creat eu, nici nu mi-am ales părinţii), de fiul sau fiica mea (cu toate că doar mi-au fost daţi în grijă de Sus)... Sunt mândru că sunt creştin şi am curajul să afirm (să „promovez“, ar zice un om din PR) oriunde şi în faţa oricui această apartenenţă a mea... Sunt mândru de tradiţia noastră, atât cât o mai pot şi eu păstra şi transmite mai departe... Sunt mândru de mine, cel care a optat liber pentru o anumită cale şi se străduieşte - uneori nu reuşeşte! - să primească aşa cum se cuvine ceea ce-i este dăruit şi să sporească, prin mici sacrificii, onoarea inestimabilă a dăruirii de sine? Ce fel de mândrie este aceasta? Poţi fi mândru de cineva sau ceva pe măsura iubirii (de aproapele tău ca de tine însuţi)? Oare acest tip de mândrie nu este însoţit de respect şi recunoştinţă? Un fel de a mulţumi cu dragoste lui Dumnezeu pentru că, în lupta sinceră cu tine însuţi, nu Te-a lăsat singur şi ai găsit modul în care să nu-ţi abandonezi mândria, şi onestitatea, şi integritatea, să cadă în ruinătorul, exemplarul amor propriu atât de nociv pentru întreaga istorie a omenirii...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)