varste si trepte/ orizont cultural

Cand ne revedem la Bucuresti...

2012-01-13T06:33:00.001-08:00

Prima intalnire a membrilor cenaclului PERPESSICIUS-CRIHANA din anul 2012 este VINERI, 27 IANUARIE, ORA 14.00, la Biblioteca Metropolitana Filiala Dimitrie Cantemir.

Se vor discuta lucrarile si programul activitatii din lunile ianuarie, februarie si martie 2012, iar ca tema principala, POEZIA CU FORMA FIXA (sonet, rondel, acrostih, glossa, haiku s.a.).

Va asteptam!

Concert Florin Chilian, Berti Barbera si prietenii, surprize - Sarbatorim 10 ani de AUTISM ROMANIA

2011-10-16T00:00:00.000-07:00

Dragi prieteni, va invitam miercuri, 26 octombrie, la concertul caritabil ce va marca 10 ani de AUTISM ROMANIA si Zilele Europene ale Autismului, concert sustinut de Florin Chilian, Berti Barbera si prietenii sai la Music Club. Va asteptam sa fiti alaturi de noi impreuna cu prietenii si cu prietenii prietenilor..!

***********************

Concert caritabil Florin Chilian, Berti Barbera & friends

prilejuit de aniversarea a 10 ani AUTISM ROMANIA

Ţi-ai imaginat vreodată o zi fără telefon? Dar fără prietenii de pe Facebook, Twitter, mail, messenger, fără televizor sau Ipad? O persoană cu autism se confruntă întreaga viaţă cu probleme legate de comunicare şi interacţiune socială, cu izolarea şi marginalizarea. Fii alături de persoanele afectate de autism şi de familiile lor, participând la concertul caritabil organizat de AUTISM ROMANIA pentru a celebra Zilele Europene ale Autismului (luna octombrie), dar şi 10 de la înfiinţarea asociaţiei.

AUTISM ROMANIA sărbătoreşte cele două evenimente prin organizarea unui concert cu strangere de fonduri. Florin Chilian, Berti Barbera & friends (Nicu Patoi, Jimmy Cserkesz, Petra Acker ) vor susţine un recital miercuri, 26 Octombrie, ora 20:00, în Music Club (Bucureşti, Str. Bărăţiei, Nr.31, sect. 3, în spatele magazinului Cocor).
Fondurile strânse în urma vânzării biletelor şi a donaţiilor vor fi utilizate de către AUTISM ROMANIA pentru implementarea proiectelor derulate în prezent:
• Clubul de art terapie: program săptămânal de terapie ocupaţională - art terapie pentru copiii cu autism ( 6 - 18 ani)
• Centrul multifuncţional pentru tineri cu autism (18-35 ani)

Susţinătorii evenimentului

• Fundaţia Culturală Berti Barbera
• Music Club
• Ghost Town Event
• Maria Radu
• Cornel Ilie (trupa Vunk)

Cum ne puteţi sprijini?

• Prin implicarea, ca artist, în concert
• Devenind partener media
• Prin promovarea concertului pe site-ul dvs/social media/blog etc
• Prin participarea la eveniment
• Prin donaţii directe în următoarele conturi deschise la BCR sector 4:
RO16 RNCB 0075 0352 1615 0001 –RON
RO59 RNCB 0075 0352 1615 0003 –EURO

AUTISM ROMANIA este o organizaţie a părinţilor copiilor cu autism care apără şi promovează drepturile şi interesele persoanelor cu autism (copii, tineri, adulţi) şi ale familiilor acestora. Prin acţiunile noastre urmărim ca aceştia să beneficieze de servicii de calitate şi adecvate nevoilor lor, precum şi schimbarea societăţii româneşti, astfel încât aceasta să ofere condiţii demne de viaţă, şanse legale la o viaţă mai bună pentru persoanele cu tulburări din spectrul autismului.
Autismul (Tulburările din spectrul autismului - TSA) este o tulburare de dezvoltare complexă şi foarte serioasă, ce se manifestă înaintea vârstei de 3 ani şi care se caracterizeaza prin deficite in comunicarea şi de relaţionarea cu cei din jur, prin dificultati in înţelegerea lumii înconjurătoare, prin comportamente stereotipe si repetitive, adesea şi tulburări de natură senzorială.
Autismul nu este un handicap intelectual, deşi în multe cazuri (aproximativ 50%) poate fi însoţit şi de diverse grade de retard, şi nu este nici boală psihică. Nu este o tulburare rară, fiind a treia tulburare în rândul celor mai comune tulburări de dezvoltare, după retardul intelectual şi paralizia cerebrală. Numărul copiilor afectaţi de TSA este mai mare decît al celor cu diabet, cancer sau SIDA la un loc.

Pentru mai multe informaţii despre asociaţie, activitatea şi proiectele noastre, vă invităm să accesaţi: www.autismromania.ro

LIUBA IACOBLEV
Preşedinte AUTISM ROMANIA
Tel: 0731 816 880
E-mail: liuba.iacoblev@gmail.com

POLIANA CĂTĂLIN
PR Manager
Tel: 0723 641 782
E-mail: poliana_catalin@yahoo.com

6 aprilie 2010 - 6 aprilie 2011

2011-04-06T02:07:00.000-07:00

Acum un an, am petrecut, în 6 aprilie, ultima dimineaţă cu tatăl meu. Era în Săptămîna Luminată şi mă bucuram că a mai fost alături de noi pentru Sărbătorile Pascale...

Cu puţină vreme înainte să plece definitiv, îi priveam adesea chipul brăzdat adînc de suferinţă, chinuit zadarnic de cîte un surîs - sau, mă rog, ceea ce ar fi trebuit să fie surîs cînd ne întîlneam, iar el îmi spunea: “Nu te mai uita la mine cu atîta milă, nu te suport...”. Iar eu îi răspundeam, invariabil: “Eu mă uit cu milă la tine?! Stai să vezi cum mă uit la mine...” Zîmbea, totuşi. “Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima... Crezi că eu mă suport??” Devenise un fel de ritual: să-mi spună asta, să-i spun asta...

Am fost la Valea Mărului. Vălmărenii au dat numele lui străzii pe care a locuit cîndva, cu 30 ani în urmă. Recent, au apărut primele cărţi de identitate care îi poartă numele. Sună ciudat, dar acum se poate spune că tata este un drum, o cale... :)

Sorina Crihană-Dascălu

Pentru Sărbătoarea Bradului de Crăciun - fotografii şi albume tipărite!

2010-12-15T14:43:00.000-08:00

http://whitegoldenchristmas.blogspot.com/

"Este o modă a fotografiilor digitale – aparate tot mai performante, sute de imagini, mii de imagini, zeci de mii poate. Într-un concediu, în loc de, cu ani în urmă, 40-50 poze pe care abia aşteptam să le developăm la un studio, acum arhivăm pe diferite suporturi electronice şi virtuale 5-6000 fotografii, trei sferturi de instantanee nereuşite, încă o mare parte “bunicele” (mai frumoase, dar nu atât de clare, mai luminoase, dar cu elemente nedorite în cadru etc.); nici tehnic, nici artistic, nu vom fi foarte mulţumiţi de mai mult de “clasicele” 50 imagini deosebite. Acestea, însă, de obicei nu mai ajung pe hârtie, într-un album pe care să-l putem păstra, arăta şi persoanelor care nu au posibilitatea să le vadă pe un monitor. În cel mai fericit caz, vom selecta câteva pentru a le trimite prin e-mail sau a le posta pe web, pentru prietenii şi cunoscuţii „internauţi”, apoi le vom pune pe un DVD, pe care-l vom multiplica pentru încă două-trei persoane care au un computer. Cine nu are, în ziua de azi, PC?! – veţi spune. Ei, bine, noi avem bunici la ţară, amici plecaţi la muncă în străinătate, foşti colegi de facultate retraşi în zone unde mijloacele IT încă nu sunt suficiente (sau chiar nu sunt deloc).

De aceea, într-o promoţie specială de Crăciun şi Revelion 2010, vă propunem o soluţie nouă. Fotografii tipărite..." (Informaţii suplimentare şi comenzi la: 0724.320.518.

E-mail: whitegoldenchristmas@gmail.com)

De Mos Nicolae...

2010-12-04T23:22:00.001-08:00

La Targul de la Muzeul Taranului Roman, o multime de minunatii. Ploaie torentiala si rece. Dar... ceva-ceva lumina si caldura in suflete.
Va postez numai niste "mosi" de... Mos Nicolae.

Despre Cartea de Onoare a cenaclului

2010-11-29T13:38:00.000-08:00

Trebuie sa-i raspund, indirect, unuia dintre vizitatorii anonimi ai blogului perpessiciusparadox.blogspot.com. Cartea de Onoare a cenaclului nu contine poze (si nu am postat imagini de la biblioteca in loc de texte, desi pentru unii, care se uita numai pe poze si citesc numai titluri, ar fi mai bine!), ci citeva insemnari ale unor oameni de cultura care au trecut pe la atelierul de creatie Perpessicius in cei 38 ani de existenta. Si unde se pare ca se intimplau, in pofida neprieteniilor de diverse orientari, fapte CULTURALE si inainte de 1989.
Dumitru St. Panaitescu Perpessicius a disparut in 1971. In ianuarie 1972, tatal meu infiinta deja cenaclul Perpessicius din Valea Marului si revista Virste si Trepte. Cind s-au intrunit conditiile ca acestea sa fie reluate la Bucuresti, a facut tot ce a putut pentru ca iubitorii de literatura care se simteau atrasi de "perpessicianism" sa aiba un cadru adecvat pentru a se "aduna laolalta"... Ideea editurii este, desigur, comuna cu a fiului lui Perpessicius.
Cartea de Onoare a fost "deschisa" la 5 ani de activitate, in 31 ianuarie 1977. Sint frumoase acele insemnari cuminti, depuse in cerneala pe foile de-acum ingalbenite de vreme. Este speciala pentru mine si fiindca pe vremea aceea nu se prea gaseau materiale din care sa o realizeze, este deci invelita in pinza visinie, taiata primitiv de tata si lipita cum s-a putut, iar titlul este scris de el, cu vopsea aurie, fara sablon, dar atit de... curat! Paginile sint atit de vii! Le voi folosi in suplimentul revistei Paradox, Manuscris.
Dumitru D. Panaitescu, fiul criticului si editorului, a vizitat cenaclul de citeva ori, la Valea Marului. El a scris insa in Cartea de Onoare in 1982, la implinirea a 10 ani de atelier si revista. La fel, Ilie I. Mirea, un alt apropiat al familiei Panaitescu, ca sa dau numai doua exemple.
Orgoliilor uriase ale unor oameni "de cultura" bucuresteni nu le-a placut raminerea sub patronajul spiritual al lui Perpessicius ("braileanul"), dupa cum probabil ca nu le place faptul ca eu mai pastrez principiile culturale pe care mi le-a transmis Marcel Crihana ("galateanul") in privinta editurii, cenaclului si revistei. Dar este... exclusiv problema lor.
Aceste "minore dar remarcabile" (ca sa-l parafrazez pe Calinescu - asa vorbea despre Perpessicius ca poet) fapte culturale bucurestene au implinit 10 ani in 20 aprilie si am vorbit suficient despre asta. Numai ca in 6 aprilie s-a stins si mentorul meu (nu mai scriu "al nostru" fiindca se pare ca unii "critici" de azi s-au simtit jigniti). Deci nu am putut sarbatori la sfirsitul primaverii... nimic.
Sortind cartile din biblioteca tatei pentru a dona o parte, am descoperit aceasta Carte de Onoare. Nu o mai vazusem si, impresionata de cuvintele pretioase notate acolo, am hotarit sa le prezint si celorlalti membri ai cenaclului si redactiei. Le mai povestisem cite ceva, din cele ce-mi spunea tata, dar nu aveam o "dovada". Am gasit si scrisori, pe care le voi publica daca si cind va fi posibil. Sint personale, adica adresate tatalui meu, asa ca, slava Domnului, nu trebuie sa platesc vreun drept de autor nemeritat de urmasi.
Si altele, dar despre acelea... alta data.
Mi-am dat seama brusc ca atelierul de la Bucuresti este de fapt atit de strins legat de cel valmarean incit... putem vorbi de unul si acelasi fapt cultural, de evolutia aceluiasi, de continuitate. Adasar, nu avea rost o sarbatorire a 10 ani, ci una a... 38! Mi s-a parut chiar fain! M-am bucurat, am zimbit si...
Zimbesc si acum, cu toate ca, vorba unui prieten, care de fapt habar nu are ca-mi este prieten: ce stiu eu despre managementul cultural?!
Ar trebui sa fiu trista, dar nu pot.
Revenind la Cartea de Onoare, vor scrie si cei de azi, de mina, in cerneala, incepind de la 31 ianuarie 2011. Daca va rezista pina atunci. Daca nu,...
Sorina Dascalu

Intalnirea din 26 noiembrie

2010-11-27T09:16:00.000-08:00

Vineri, 26 noiembrie 2010, la Biblioteca Metropolitană Bucureşti, Filiala Dimitrie Cantemir, a avut loc întâlnirea lunară a atelierului de creaţie PERPESSICIUS din Bucureşti. Sorina Crihană-Dascălu a prezentat tema “Spiritul de asociere al oamenilor de cultură români. Uniuni, asociaţii, societăţi, cenacluri, ateliere culturale”. Apoi, Adela Crihană, Geo Călugăru, Dumitru Dumitrică, Sandu Ştefănescu ş.a. au discutat despre ce înseamnă, în particular, spiritul perpessician – sau perpessicianismul, cum îl denumea Marcel Crihană -, care a stat la baza existenţei cenaclului Perpessicius, Editurii Perpessicius şi revistelor de cultură Paradox şi Vârste şi Trepte. Sorina Crihană-Dascălu a redeschis pentru participanţi Cartea de onoare a cenaclului Perpessicius, înfiinţată de Marcel Crihană la împlinirea a 5 ani de atelier şi revistă, în 31 ianuarie 1977 (deci începuturile atelierului de creaţie Perpessicius sunt, de fapt, în 1972, nu în 2000), carte în care, cu 28 ani în urmă, a consemnat şi Dumitru D. Panaitescu, fiul lui Perpessicius, la 10 ani de activitate.

În a doua parte a întâlnirii, a fost lansat volumul de versuri şi proză scurtă Tatuajele unui misogin de Sandu Ştefănescu şi s-a discutat despre importanţa culturii tipografului în domeniul editării şi publicării de carte.

Programul întâlnirii de VINERI, 26 NOIEMBRIE A.C., ORA 16.00

2010-11-24T07:10:00.000-08:00

1. - Spiritul de asociere/ disociere al oamenilor de cultură români. Uniuni, societăţi, asociaţii, cenacluri, ateliere de creaţie.

2. - Cenaclul “Perpessicius” Bucureşti la 10 ani de existenţă.

3. - Editura “Perpessicius” şi revista de cultură “Paradox” – 10 ani de activitate.

4. - Prezentare de carte: Tatuajele unui misogin de Sandu Ştefănescu.

Invitaţi:

- Sorina Crihană Dascălu, directorul Editurii şi Cenaclului „Perpessicius”,

- Cristian Mihai Pomohaci, redactorul-şef al revistei “Paradox”,

- Geo Călugăru, preşedintele Cenaclului “Ioan Tecşa” şi redactor al revistei “Paradox”,

- Sandu Ştefănescu, autor, redactor al revistei „Paradox”;

- membri ai cenaclurilor literare “Perpessicius” şi “Ioan Tecşa”, alţi scriitori şi redactori din presa de cultură.
Întâlnirea are loc la Biblioteca Metropolitană Bucureşti, Filiala Dimitrie Cantemir.

Dictionarul membrilor atelierului de creatie Perpessicius-Crihana

2010-10-17T01:30:00.001-07:00

La solicitarea repetata a unora dintre dv, am hotarat sa editam si noi un DICTIONAR ILUSTRAT AL MEMBRILOR CENACLULUI PERPESSICIUS si PERPESSICIUS-CRIHANA. Dorim sa fie finalizat pana de sarbatorile de iarna, fiind un dar frumos de Craciun pentru cei care ne cunosc.

Dictionarul va avea cinci sectiuni: membri de onoare (mentorul nostru si cele cateva persoane care au dat numele premiilor Perpessicius-Crihana), membri fondatori, membri permanenti (dar care nu sunt printre fondatori) si invitati care au trecut pe la noi fara sa revina ca membri, dar carora le datoram totusi reusita unor activitati… Si, a cincea, o anexa cu texte reprezentative ale colegilor si prietenilor mentionati in celelalte sectiuni. Desi nu este nevoie, va spunem ca volumul va avea o grafica deosebita, min. 200 pagini si va fi una din cartile pe care orice membru al cenaclului nostru va dori sa o aiba ca amintire in biblioteca.

Participarea nu este obligatorie si nu vom publica nimic in legatura cu vreunul dintre dv daca nu doriti sa va implicati in acest proiect. Nu este un secret ca un astfel de demers nu poate fi sustinut financiar exclusiv de Editura Perpessicius, in acest moment. Volumul va fi pus in vanzare la un pret stabilit ulterior in functie de numarul de pagini rezultat. Prin urmare, contributia fiecaruia va fi dupa cum urmeaza:

- xxxxx (pentru a afla sumele propuse, va rugam sa ne contactati telefonic) - membrii fondatori, 1 exemplar inclus, max. 2 pagini prezentare cu 2 imagini, max. 5 pagini text sectiunea V; subsectiune, redactorii revistei de cultura Paradox.

Daca vreunul dintre dv doreste mai multe pagini, contributia creste proportional cu nr. acestora.

- xxxxx membrii permanenti, 1 exemplar inclus, 1 pag. prezentare cu 1 poza, 3 pagini text sectiunea V.

- xxxxx invitatii dv de la lansari etc., care au scris despre dv sau care doresc, pur si simplu, sa fie in acest dictionar, 1 exemplar inclus, 1 pag. prezentare cu 1 poza, 3 pagini text sectiunea V.

- Exista si posibilitatea rezervarii unor exemplare prin plata anticipata, xxxxx exemplarul (daca pretul va fi altul, se va achita diferenta in plus catre editura sau returna catre autor, dar nu una mai mare de xxxxx exemplarul; daca un ex. va costa mai mult de xxxxx, va suporta editura diferentele pentru exemplarele comandate).

- De asemenea, va rugam sa participati cu informatii si financiar la realizarea paginilor dedicate membrilor de onoare. Fiecare doneaza cat poate si cat doreste pentru aceasta sectiune (Marcel Crihana, Dragomir Magdin, Olimpiu Radu, Gheorghe Onea, Gheorghe Duta-Miclosanu, Ioan Nistor, Victoria Elena Milescu, pictorita Ana Aura Babeanu s.a.).

- In fine, va rugam sa anuntati proiectul si persoanelor care nu mai tin legatura cu noi, dintr-un motiv sau altul, dar fac parte din “istoria” cenaclului Perpessicius.

In acest sens, va rugam sa pregatiti:

- 1 fotografie portret (plus 1 de cenaclu),

- Bio-bibliografie pe scurt;

- Referinte despre dv;

- Textele selectate pentru sectiunea V – pot fi si in manuscris;

- Sugestii, propuneri;

- Contributia in bani si un biletel cu nota de comanda (o puteti scrie de mana) in care specificati: NUME SI PRENUME COMPLET, CNP, SERIA SI NR CI, ELIB. DE, LA DATA, ADRESA DIN CI (acestea pentru contractul lucrarii colective, facturi si chitante, formulare CIP); sectiunea la care va incadrati, nr. pagini, suma achitata, nr. de exemplare dorit (in plus fata de cel inclus), data, semnatura.

Taxa de timbru literar va fi achitata de catre editura.

Termenul limita este 15 noiembrie. Va asteptam.

2010-05-17T14:15:00.000-07:00

Dragi colegi şi prieteni,

Marcel Crihană ar fi împlinit astăzi, 18 mai, 68 de ani. Cenaclul, editura şi revista înfiinţate şi conduse de el au împlinit, la sfârşitul lunii aprilie, 10 ani de existenţă.

Redacţia editurii Perpessicius şi a revistei de cultură Paradox a hotărât realizarea unor numere omagiale ale publicaţiilor noastre (Paradox, Manuscris, Vârste şi trepte) dedicate mentorului nostru şi, în funcţie de materialele disponibile, a unei antologii de “interviuri” şi “convorbiri” despre personalitatea, viaţa şi opera acestui om de cultură şi profesor de literatură român (antologie care va face parte ulterior dintr-o monografie).

De asemenea, vom realiza şi un album omagial. Toate acestea vor avea atât o variantă tipărită, cât şi una electronică şi virtuală.

În acest sens, am început să adunăm la redacţie articole, recenzii, cronici, fotografii, autografe, scrisori, înregistrări video etc., orice fel de “urme” ale trecerii lui Marcel Crihană prin viaţa celor care l-au întâlnit şi cunoscut.

Dacă doriţi să participaţi la acestea, vă rugăm să ne scrieţi - cât puteţi de curând - pe adresa:

ADELA CRIHANĂ, Bucureşti, sector 3, Bdul 1 Decembrie 1918 Nr. 72, Bl. VN5, Sc. A, Et. 3, Ap. 14, O.P. 72, cod 032469; E-mail: adelacrihana@yahoo.com, sorinadascalu@gmail.com.

Telefon: 021.639.34.11.

Redacţia îşi rezervă dreptul de a distribui materialele primite de la dv, conform conceptului editorial, în mai multe sau în toate publicaţiile ce urmează a fi realizate şi de a refuza publicarea unora din acestea, dacă nu corespund standardelor de valoare urmărite de editură.

Termenul limită de predare este 1 iulie 2010. Termenul de apariţie este octombrie 2010, de Zilele Editurii (Sf. Dimitrie).

Zilele Bucurestiului

2009-09-10T04:29:00.000-07:00

Zilele Bucurestiului incep pe 12 septembrie si se termina pe 20 septembrie, iar Primaria Capitalei a facut deja programul pentru a serba fiecare dintre aceste zile intr-un mod deosebit.

PROGRAMUL ZILELOR BUCURESTIULUI

12 Septembrie – ora 10:00 – Parcul Herastrau: Carnavalul Copiilor, care va avea loc in fiecare zi pina la orele 16:00.

Muzeul Literaturii Romane gazduieste o expozitie de pictura si grafica, Galeria Municipiului Bucuresti ne prezinta o expozitie de pictura, decoratiuni interioare si arta fotografica,
Muzeul Taranului Roman va adaposti (luni, 14 septembrie, de la orele 20:00) Gala Filmului – Bucurestiul Interzis,
Muzeul Municipiului Bucuresti organizeaza (pe 17 septembrie), in colaborare cu Ministerul Administratiei si Internelor, simpozionul cu tema “550 de ani de la atestarea documentara a orasului Bucuresti”,
Si tot MMB organizeaza (pe 18 septembrie), in Parcul Herastrau, lansarea colitei filatelice aniversare “Bucuresti 550”
Expozitia “Ctitorii ale domnitorilor romani in Cetatea de Scaun a Bucurestilor” ne asteapta in Pasajul Universitatii (vineri, 18 septembrie),
Biblioteca Metropolitana gazduieste simpozionul international “Cartea – Romania – Europa”, iar
Sala de Marmura de la Cercul Militar v-a pregatit o expozitie de tablouri cu licitatie ( pe 20 septembrie, de la orele 17:00).

In noaptea dintre 19 si 20 septembrie – Noaptea alba a Bucurestilor – nu mai putin de 12 muzee si institutii ne asteapta cu portile deschise pina la orele 3 dimineata:

• Muzeul George Enescu
• Muzeul National de Arta al Romaniei
• Muzeul de Geologie
• Muzeul National de Istorie
• Muzeul Literaturii Romane
• Muzeul Municipiului Bucuresti
• Muzeul de Arta Vasile Grigore
• Muzeul Hartilor Vechi
• Muzeul National de Arta Contemporana
• Palatul Curtea Veche
• Observatorul Astronomic
• Muzeul Militar National

Arcul de Triumf va fi deschis vizitatorilor intre 18 si 20 septembrie cu expozitia “Legiunea Romana din Italia in timpul primului Razboi Mondial”.

Teatrele bucurestene vor pune in scena spectacole gratuite pe 19 si 20 septembrie, dupa cum urmeaza:

• Teatrul Bulandra – Richard al III-lea se interzice (ora 19:00)
• Teatrul Bulandra – Parcul Bazilescu – A douasprezecea noapte (ora 20)
• Teatrul Nottara – Sala George Constantin, 19 sept – Doi pe o banca (19:30)
• Teatrul ODEON – Pyram si Thisbe (ora 19:00)
• Teatrul Mic – Parcul Sebastian, 19 sept – Se joaca pe gaura cheii (ora 20:00)
• Teatrul de Comedie – Sala Studio – Domnisoara Iulia (ora 19:30)
• Teatrul de Comedie – Sala Mare, 19 sept – Sunt un orb (ora 19:00) - Sala Mare, 20 sept – Poker (ora 19:00)
• Teatrul Tandarica – sediu, 19 sept - Cenusareasa (ora 11:00)
• Teatrul Tandarica – Parcul Sebastian, 19 sept – Pacala (ora 10:00)
• Teatrul Ion Creanga – Piata Constitutiei, 19 sept – Palaria cu surprize (ora 11:00)
• Teatrul evreiesc de stat – Parcul Titanii, 19 sept – Care de asi cu valet (ora 20 :00)
• Teatrul C. Tanase – Teatrul de vara Herastrau – Nimic despre papagali (ora 20 :00)
• Teatrul Excelsior – Parcul Titanii, 19 sept – Vacanta vesela (ora 10:00)
• Teatrul Metropolis – sediu, 19 sept – Zaruri si carti (ora 20:00)
• Teatrul Masca - Bucurestii Noi, 19 sept – Gardienii se intorc (ora 20:00)
- Bd. Uverturii, 20 sept – Prostia omeneasca (ora 11:30)
• Opera Comica pentru Copii – Piata Constitutiei, 20 sept – Balul Ispravnicesei (ora 11:00)

Intre 12 si 20 septembrie, Teatrul National Bucuresti gazduieste, la Galeria etaj III-IV, o expozitie de fotografie realizata in colaborare cu Ambasada Republicii Populare Chineze si MNAC – Caleidoscopul Chinei – Stilul de viata contemporan al chinezilor.

Seara zilei de 12 septembrie va fi incununata cu un spectacol care va arata in termeni metaforici geneza Bucurestiului. Evenimentul, organizat sub “bagheta” ARCUB, va avea loc in Piata Constitutiei si va incepe la orele 20:30.

Toata saptamina aniversara Centrul Istoric va fi din nou in prim plan, ca inima a manifestarilor culturale. Strada Carada va fi locul in care ne vom bucura de spectacole Art Show, Comedy Show, Cutia Istoriei, de mini recitaluri ale unor solisti romani renumiti si de un tirg de produse realizate manual - toate sunt posibile cu ajutorul Fundatiei Culturale ARTEX, in colaborare cu Scoala de Arta a Municipiului Bucuresti.

Asociatia Tinerilor din Romania pentru Cultura si Normalitate se alatura Zilelor Bucurestiului cu un program cultural de exceptie, finantat din fonduri proprii.

Ulita Traditiei si Mestesugului – Parcul Herastrau
Fanfara Studentilor de la Conservator – Parcul Herastrau
Next Generation Pop Simphony (Vlad Mirita, Acapella, Nico, Sistem, Alex, Smiley, Elena Gheorghe, Orchestra simfonica, dirijor Daniel Jinga) – Teatrul de vara Herastrau, 13 sept (ora 22:30)
Spectacol de dansuri de societate – Teatrul de vara Herastrau, 16 sept (ora 20:30)
Spectacol Nicolae Voiculet (Folktronica) – Teatrul de vara Herastrau, 17 sept (ora 20:30)

ATRCN a pregatit si o prezentare de moda realizata de creatori romani, ce va avea loc la acelasi Teatru de vara din Herastrau, pe 15 septembrie, incepind cu ora 20:30.

Soprana Angela Gheorghiu si cunoscutul tenor Vlad Mirita vor sustine un concert unic, de inalta tinuta artistica, pe scena din Piata Constitutiei, pe data de 19 septembrie, de la orele 21:00 – manifestare realizata de Institutul pentru Dezvoltare Durabila .

Obiceiurile populare romanesti si imaginile Bucurestiului de alta data nu vor lipsi. Centrul de Conservare si Valorificare a Traditiei si Creatiei Populare al Municipiului Bucuresti va organiza zilnic, intre 12 si 20 septembrie, in Piata Constitutiei, un Tirg de Mesteri Populari.

CCVTC a pregatit, in aceeasi locatie, o parada a costumelor de epoca (12, 13, 18, 19, 20 septembrie) si o plimbare cu trasura pe Bulevardul Unirii (12, 13, 18, 19, 20 septembrie).

Nu vor lipsi fanfara si celebra bataie cu flori “la sosea” - in Piata Constitutiei pe 12 septembrie, de la ora 17:00.
Programele artistice organizate de CCVTC se vor tine lant:

• Seara Romaneasca – Piata Constitutiei, 18 sept (ora 18:45)
• Spectacol de minoritati (turco-tatari, rromi, germani, rusi si lipoveni) – Piata Constitutiei, 19 sept (ora 12:00)
• Spectacol de minoritati (italieni, polonezi, aromani si germani) – Piata Constitutiei, 20 sept (ora 12:00)

Si pentru ca unora le place jazz-ul, ARCUB ne invita pe 19 septembrie, de la orele 20:30, in Piata George Enescu, la un concert Florin Niculescu cvintet.

Holul Primariei Municipiului Bucuresti va fi – in perioada 15-20 septembrie – gazda expozitiei de pictura Vitalie Butescu.

Regia Autonoma de Transport Bucuresti, care implineste 100 de ani de existenta, organizeaza pe 19 septembrie, incepind cu ora 10:00, Caravana Timpului: o parada de la tramvaiele cu cai la cele mai noi tramvaie produse la RATB-URAC.

A plecat la cele Sfinte doamna Victoria Elena Milescu

2009-09-09T07:00:00.000-07:00

Victoria Elena Milescu ne-a părăsit pentru totdeauna

(1938 - 2009)

A venit pe lume în Bucureşti, la început de primăvară, pe 13 martie 1938.

Ceasul vieţii i s-a oprit toamna, pe data de 8 septembrie 2009, în Sfântă Zi, când se sărbătoreşte “Naşterea Maicii Domnului”.

Victoria Elena Milescu şi-a lăsat aici trupul – ţărână din ţărână – şi numele aşternut pe un însemnat număr de cărţi ce conţin poezie şi proză, scrieri ce reprezintă în mare parte viaţa ei, - momente cu stări sufleteşti, pe care, de cele mai multe ori, fără menajamente, le-a aşternut pe hârtie, aceasta ca un reproş adus vieţii fiindcă nu este tocmai uşoară, dar şi ca o dorinţă de mai bine.

A fost înzestrată de Dumnezeu cu un fin simţ al observaţiei, dar şi cu un deosebit simţ al frumosului, chiar ea fiind o femeie frumoasă, deşi anii s-au înşirat unul câte unul, depăşind cifra 70. Şaptezeci şi unu de ani, şaptezeci şi una de perle de toate culorile, pe care le purta cu o ţinută ce adesea stârnea invidie.

Victoria Elena Milescu a fost o femeie orgolioasă, mândră, ambiţioasă, la modul de a realiza cât mai multe, însă cu propriile-i forţe. Singurul chemat în ajutor era Dumnezeu. Îşi iubea mult de tot copiii, iar în ultimul timp avea o iubire aparte pentru cărţile ei, multe în manuscris, dar pe toate le dorea publicate. Era o fire romantică, avea o voce specială de interpretat romanţe. Chiar a compus romanţe, atât versurile cât şi melodiile, pe care tot ea le interpreta în anumite ocazii, mai ales în şedinţele de cenacluri literare.

Volumele de versuri şi proză au rămas mărturie că pe lume a existat, cândva, o iubitoare a cuvântului scris, ce a purtat numele “VICTORIA ELENA MILESCU”.

Dumnezeu s-o aşeze în loc de odihnă, în loc de verdeaţă şi cu multe flori, precum îi plăcea ei!

IOANA STUPARU

9 septembrie 2009

Vacanta!!!

2009-07-05T06:25:00.000-07:00

Cenaclul Perpessicius - Bucuresti intra in "vacanta" pina in ultima simbata din luna septembrie. Daca aveti probleme speciale sau vreti sa ne trimiteti materiale pentru publicatiile noastre, ne puteti scrie pe adresa redactiei Editurii Perpessicius si a revistei Paradox sau ne puteti contacta la tel. 021.639.34.11.
La aceeasi adresa puteti trimite si textele pentru revista Virste si trepte, Valea Marului, Galati.

Domnule Profesor, Drum Lin!

2009-02-08T23:35:00.001-08:00

Luni 2 februarie, a trecut la cele veşnice criticul şi istoricul literar Constantin Ciopraga, în vârstă de 92 de ani. Conform mai multor surse, a fost găsit fără viaţă, la masa de lucru, de către fiica sa, în jurul orei 15,00.

Membru de onoare al Academiei Române, profesor universitar, Constantin Ciopraga este autorul unor cărţi fundamentale pentru cercetarea literară românească şi unul dintre cei mai de vocaţie dascăli pe care i-a dat lumii învăţământul românesc.

Născut la 12 mai 1916, la Paşcani, Constantin Ciopraga a urmat cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni şi a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, în 1942. În perioada 1939 – 1950 urmează Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Bacău. Trimis pe frontul de Răsărit, este luat prizonier în 1942 şi eliberat în 1946. Experienţa aceasta, deosebit de aspră, va sta, mai târziu, la baza romanului „Nisipul” (1989). Profesor la Seminarul „Veniamin Costache” din Iaşi şi la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Paşcani, din 1949 îşi începe cariera universitară la Facultatea de Filologie din Iaşi, desfăşurată până în 1983. În perioada 1959 – 1962 a fost lector de limba română la Sorbona şi la École Nationale des Langues Orientales Vivantes din Paris. Între 1963 – 1966 a fost rector al Institutului Pedagogic din Suceava. A condus revista „Cronica” din Iaşi, de la înfiinţare (1965 – 1970) şi a fost director onorific al Institutului de Filologie Română „Al. Philippide” din Iaşi. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari din Paris, a devenit membru de onoare al Academiei Române în 1993. A fost distins cu Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din România (1985), Premiul „Mihai Eminescu” (1987) şi Premiul Meditarraneo („Olivo d’Oro”, 1985), Premiul de excelenţă al municipiului Iaşi (2001), Premiul de excelenţă al revistei „Convorbiri Literare” (2001) şi al revistei „Ateneu” (Bacău, 2001); Doctor Honoris Causa al Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava (1998), Profesor Emeritus al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (2001). A fost de asemenea distins cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de cavaler (2002).

Constantin Ciopraga a debutat cu versuri în revista „Luminiţa” din Paşcani (1931). Debutul critic în volum avea să întârzie până în 1960, când a publicat monografia „Calistrat Hogaş”, urmată de cele dedicate lui G. Topârceanu (1960) şi Mihail Sadoveanu (1966). În acelaşi an, 1966, publică studiul „Mihai Sadoveanu, evocator al istoriei”. Aceluiaşi scriitor îi va dedica în 1981 studiul „Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare”, republicat în 2006 de Editura Academiei. După „Portrete şi reflecţii literare” (1967), în 1970 îi apare studiul „Literatura română între 1900 – 1918”, lucrare de sinteză, de factură academică. În 1973, tipăreşte monografia „Hortensia Papadat-Bengescu” şi volumul „Personalitatea literaturii române”, în care analizează dominantele şi permanenţele literaturii naţionale, cele care îi conferă individualitatea în context european. Constantin Ciopraga este atras de identificarea modelelor structurale, a tiparelor şi arhetipurilor imaginare, analizate adesea cu mijloace comparatiste.

„Personalitatea literaturii române” (ediţie revăzută şi adăugită, 1997), „Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare” şi „Poezia lui Eminescu. Arhetipuri şi metafore fundamentale” (1990) sunt cărţi esenţiale. Titlurile capitolelor studiului despre Eminescu sunt semnificative pentru modul de abordare critică specific lui C. Ciopraga: „Nostalgia arhetipurilor”, „«Arhetipul» Poetului”, „Univers poetic şi mitologii” („Haosul – suferinţă a spiritului”, „Principiul acvatic”, „Ceremonia astrală”, „Bolţi şi dome”, „O metaforă-boltă: Pădurea”, „Muntele-simbol”, „Sacrul şi magicul”, „Diafanizarea materiei”), „Condiţia umană” („Poezia – mister şi revelaţie”, „Armonia – nostalgie a coerenţei”, „Problema omului”, „Destinul geniului: «Luceafărul»”, „Ochii: lumini şi umbre”, „Erotikon: farmec şi durere”, „Retroviziune şi crono-reverie”, „Trepte spre Marea Trecere”). Deşi foloseşte sugestii ale psihocriticii, urmărind mitul personal şi arhetipurile („până la un punct, mit şi arhetip sunt valori interferente, complementare”, consideră autorul), C. Ciopraga refuză exagerările de ordin psihanalitic ale acestei metode, ca de altfel ale oricărei alte metode critice. Scrisul său realizează o sinteză personală între erudiţia istoricului literar de factură academică şi discursul critic modern, care asimilează metodologii diverse pentru a le folosi echilibrat şi eficient în raport cu opera analizată. Perspectiva comparatistă devine modalitate de valorificare a elementelor structurale ale operei unui autor, care ţin de dominantele imaginarului. Scriind despre arhetipul eminescian, Constantin Ciopraga conchide: „În cele din urmă, «arhetipul» Poetului nostru presupune analogii de natură existenţială cu înaintaşi de geniu, cu Horaţiu, cu Shakespeare, cu marii romantici, între care Byron, dar dincolo de coincidenţe ori de elemente preluate, acestea minuţios înregistrate şi clasificate de exegeţi vechi şi noi, domină masca regală a Demiurgului, reliefurile sale de neconfundat. Devenit, la rândul său, punct focalizant, arhetip venerat al poeţilor de după el, în modelul pe care-l propune Eminescu fuzionează strălucit Omul Interior şi Omul Cosmic.”

A mai publicat volumele: „Ecran interior” (versuri, 1975), „Între Ulysse şi Don Quijote” (1978), „Propilee. Cărţi şi destine” (1984), „Amfiteatru cu poeţi” (1995), „Caietele privitorului tăcut” (memorialistică, 2001). Ediţii: Calistrat Hogaş, „Opere” (1856), Mihai Codreanu, „Scrieri” (2 vol., 1968 – 1969, în colaborare cu Ilie Dan), G. Ibrăileanu, „Opere” (2 vol., 1970 – 1972), Mihai Eminescu, „Poezii” (1974). A tradus „Viaţa şi opera lui Ion Creangă” de Jean Boutière (1976).

Editorial Vârste şi trepte 5 - S. Dascălu

2008-12-22T10:10:00.000-08:00

Sorina Crihană-Dascălu

Despre ce nu aveam voie iarna...

V-am povestit în numărul trecut câte ceva despre vacanţele mele de vară la Valea Mărului. Frumoase, fără îndoială, dar mai puţin interesante decât cele de iarnă, cu toate că, fiind fată, fiică de intelectuali şi mereu „mai mică“ decât prietenii mei, majoritatea activităţilor, specifice vârstei noastre şi anotimpului, „nu erau pentru“ mine. Cu alte cuvinte, băieţii nu mă luau cu ei la colindat, deşi ştiam să cânt foarte frumos „Florile dalbe sunt de măr“ şi multe altele... Când îngheţa Geru, nu aveam voie la „patinoarul“ natural format „la pod“, să nu cad în vreo copcă, Doamne-fereşte! Colegii şi fratele meu îşi făcuseră un fel de „patine“, din scândurele, pe care prinseseră o fâşie de tablă, cu ţintişoare pe laterale, şi pe care nu mai ţin minte cum le fixaseră de bocancii, pe atunci, grosolani, care se găseau cu greutate în magazine, „pe sub mână“... Eu, fireşte, nu puteam avea propriile mele asemenea „patine“... Cu toate că mi se dăruise o săniuţă „meşterită“ bine, părinţii nu mă lăsau să o încerc pe deluşorul cu pantă mai abruptă din apropierea şcolii. La tăierea porcului de Crăciun, nici nu asistasem vreodată, ce să mai vorbim de „încălecarea“ sărmanului animal pentru obţinerea mult-râvnitei cozi răsucite şi alte obiceiuri pe care le aşteptau cu nerăbdare copiii! La frământatul şi coptul cozonacilor şi plăcintelor, mama, bunicile şi mătuşile se încurcau de mine, aşa că eram gonită de colo-colo, să-mi văd „de treaba“ mea... Iar eu nu pricepeam ioc care ar fi fost aceasta!
În iernile vălmărene, geamurile erau complet acoperite de „flori“ şi noi încălzeam bănuţi de metal pe sobă, apoi îi lipeam pe pojghiţa aceea, pentru a forma „ochiuri“ prin care să privim afară cum ninge - şi, când făceam acest lucru, încă nu citisem „Crăiasa Zăpezii“ a lui Andersen, ci descoperisem noi, de capul nostru, ce şi cum. Şi o mulţime de altele erau „inventate“ de noi, după care ne amuzam teribil când le regăseam, mai târziu, în cărţile lui Creangă, Sadoveanu sau Ionel Teodoreanu, preferatul meu.
Mi-ar fi plăcut să aprind focul în sobele de teracotă, aş fi vrut şi să le arăt alor mei că mă descurc şi eu, dar şi pentru că gestul în sine îmi dădea o senzaţie aparte, de voioşie, dăruire sufletească şi speranţă - era ca un ritual reuşit. Dar nu aveam cum, mama se trezea cu noaptea în cap şi până în zori deja toate erau „la locul lor“ - inclusiv jăraticul ce păstra căldura întreaga zi. Rufele „geruite“, aduse în casă tari ca lemnul şi cu ţurţuri pe margini, mirosind dumnezeieşte a curăţie (că nu aveam detergenţii „miraculoşi“ de azi!), erau deja „zvântate“ - un termen pe care nu l-am mai auzit pe aici. Am uitat să vă spun despre acelaşi efect pe care îl avea asupra mea, vara, „mireasma“ specifică a apei de ploaie strânse de bunica în nişte butoiaşe, pentru a ne spăla, mai ales părul, care devenea mătăsos şi, cu timpul, mai bogat. Uneori, şi iarna, când drumul până la fântână era prea greu, ai mei topeau zăpadă în acelaşi scop - cred că nu voi mai putea niciodată reproduce plăcerea unei „băi bune“ ca atunci. Îmi închipui că ţăranilor din prezent le este jenă să-şi mai îngrijească astfel micuţii şi evită mijloacele de trai „primitive“ - privându-i, în consecinţă, de o viaţă naturală şi sănătoasă, înlocuită cu aşteptarea nesfârşită a condiţiilor „de la oraş“. Sper însă că eu greşesc.
Revenind la tradiţiile feminine de Crăciun, altceva ce nu eram lăsată să fac, să nu le „stric“, erau „scutecele“ sau „cămăşuţele“ lui Hristos, „turte“, cum li se spunea pe scurt. Moldoveneşti, fără îndoială, şi pe care nu le-am prea întâlnit în Bucovina sau alte zone limitrofe, unde ar fi putut să se afle influenţe în acest sens. Eu eram fascinată de foiţele de aluat întinse cu „sucitorul“ sau „făcăleţul“, pe faţa de masă imaculată, până se făceau transparente, de metoda mai nouă, prin care erau prinse sub marginea mesei, ca să fie mai subţiri şi să fie „decupate“ uniform, aproape ca într-o patiserie. Era o muncă serioasă, chiar „gravă“, femeile te uimeau prin minuţiozitatea şi efortul lor. Foile firave se uscau pe plita încinsă - era o adevărată artă să nu le arzi! Apoi, se înmuiau într-un sirop de apă clocotită cu miere şi mirodenii - când din nou mă miram la fiecare în parte cum de nu s-a rupt, să fie scăpată în „licoarea“ fierbinte, ratându-se totul... Erau suprapuse pe un platou şi pe straturile din ce în ce mai apetisante se presăra un amestec de nucă măcinată, coajă de lămâie şi miere sau, conform reţetelor „moderne“, zahăr vanilat, stafide, migdale sfărâmate, unele esenţe... Cu cât erau mai fine, cu atât erau necesare mai multe, sute poate, pentru a acoperi cantităţile dorite (insuficiente oricum în forma finită, ca să zic aşa). Se sfinţeau de către preot în Ajun şi erau nelipsite la masă, pentru familia reunită, colindători şi, de fapt, pentru oricine intra în „casa creştinului vălmărean“.
În urmă cu câţiva ani, am mers în vizită la o amică, imediat după sărbători. Locuia la bloc, într-un apartament „utilat“ cu de toate, inclusiv cuptor cu microunde, frigider cu prăjituri de cofetărie şi o... mentalitate iremediabil îmbolnăvită. Mama ei, moldoveancă, îi trimisese prin cineva „turte de Crăciun“. Nici nu am apucat să deschid gura pentru a-mi exprima verbal încântarea şi surpriza, că pacheţelul cu bunătăţi, nedesfăcut, a şi ajuns în coşul de gunoi. Am rămas blocată, nu mă hotăram dacă figura schimonosită pentru o secundă a prietenei mele sugera numai plictis şi indiferenţă sau, mai rău, un soi de dezgust, de scârbă existenţială destul de profundă. „Îi spun mereu să nu-mi mai trimită, că nu mănâncă nimeni mizeria asta...“ a mormăit ca o justificare în faţa mea, care nu ştiam cum să reacţionez şi amuţisem. Dacă aş fi exteriorizat ce simţeam, nu ar fi crezut că eram sinceră şi m-ar fi considerat penibilă. Este un exemplu de atitudine pe care o bănuiesc la mulţi din tinerii plecaţi din mediul rural şi „dezrădăcinaţi“. Ei, din păcate, nu au pus nimic de valoare în golul rămas prin „aruncarea deşeurilor“ preţuite altădată de bunicii şi părinţii lor. Nu ştiu dacă la Valea Mărului relaţiile între generaţii sunt altfel. Ştiu însă, şi nu mi-e „ruşine“ s-o recunosc, că eu am de gând să-mi învăţ fetiţa şi să pregătim împreună, în fiecare an, „cămăşile Domnului“... Nădăjduiesc să nu le „stricăm“...

Editorial Vârste şi trepte 4 - S. Dascălu

2008-12-22T09:42:00.000-08:00

Sorina Crihană-Dascălu

Vacanţe vălmărene

Poate paradoxal, dar despre frumuseţea vieţii de la ţară - în special cea din satele de câmpie şi deal - vorbesc cu încântare mai curând cei care nu locuiesc acolo şi au fost prin zonă în vizită, în concediu sau vacanţă, atât. Majoritatea „ţăranilor“, dimpotrivă, îţi vor povesti despre greutăţile lor, condiţiile submodeste de trai, clima uneori ostilă, sărăcia datorată calamităţilor naturale ş.a.m.d. Cred că sunt foarte puţini, aproape excepţii, cei care-ţi vor arăta că, în pofida tuturor acestora, ei iubesc pământul, munca la câmp, creşterea animalelor domestice şi obiceiurile rurale, respectându-le şi păstrându-le pe cât posibil. Eu fac parte dintre aceia care se simt acasă oriunde, şi în marile centre urbane, şi în sătucurile aparent uitate de vreme. Şi mai este o caracteristică a omului contemporan ce mie nu-mi este proprie; nu ştiu dacă-i bună sau rea, dar am întâlnit-o atât la majoritatea celor care trăiesc „la ţară“ cât şi la „orăşeni“, iar la mine, nu: îşi doresc mereu altceva decât au, nu se pot bucura de prezent, aleargă după alte şi alte începuturi şi când obţin ceea ce urmăresc, deja scopul atins îşi pierde valoarea şi îi proiectează spre ceva „nou“ sau „superior“ (de fapt nici nu au când să-şi dea seama cât preţuieşte ceea ce au sau ce-cine sunt). Atunci, ei „lasă baltă“ totul, nu mai duc la bun sfârşit ce au început - cred că, pornind de aici, s-ar putea scrie o întreagă filosofie a bălţii şi a lăsatului baltă (am avut în adolescenţă un eseu pe care l-aş dezvolta în această direcţie, era despre „zăcutul şi mântuiala la români“)... Nu este vorba de tendinţa fireascã de a evolua, de a progresa, ci de un gest „fără Dumnezeu“, de neputinţa de a te deschide la maximum către ceea ce este chiar în jurul tău, către semenii de lângă tine (eşti ca acela care îşi caută la nesfârşit jumătatea aiurea în depărtări neobservând că persoana potrivitã, care îl iubeşte la nebunie, îl înţelege şi îl sprijină permanent, e chiar aproape de tot, alături, ignorată însă), în fond, de o goană după himere când adevărul ce te-ar putea face fericit rămâne neacceptat, neintegrat. Râdeam de liceenii mei - şi de studenţii tatei -: când erau la şcoalã, abia aşteptau să ajungă acasă - nemaivorbind de vacanţe! -, când se aflau acasă, erau nerăbdători să se reîntâlnească, în clasă, cu prietenii şi colegii, pentru a se lamenta, plicitisiţi şi „sătui de toate“ că vor să se termine mai repede ziua de curs... Eu eram şi sunt încă de părere că nicăieri nu te găseşti întâmplător şi le spuneam că, dacă tot eram acolo, împreună, trebuia să încercăm să facem ceva bun, important, util, drăguţ, distractiv... Mă rog, ceva cu rost - în loc să permitem timpului şi vieţii să treacă pe lângă noi. De altfel, maxima devenită slogan „Trăieşte clipa!“ (sau „Clipă, mai stai!“) era pe buzele tuturor şi în sufletul nimănui... Aşa era şi în verile vălmărene...
Mi s-a mai cerut cândva să scriu despre „amintirile (mele) din copilărie“ şi toţi colegii de redacţie se aşteptau să fie ceva spectaculos şi, eventual, „original“, adică altceva decât furatul de cireşe, evadarea la scăldat ori pupezele de prin tei, cele câteva întâmplări de care mai auziseră şi ei „de pe la Creangă“. Ceva nu atât de „banal“ (mie mi se pare genial!) precum „m-am născut de ziua mea“, iar această minunată zi ar fi... în fiecare zi, după cantautorul Pavel Stratan. I-am dezamăgit. Petrecusem numai momente „obişnuite“, „simple“, pe care eu însă le consideram unice şi dătătoare de cea mai curată încântare. Nu am memorat trăirile intense de când eram fericită sau necăjită şi, chiar dacă aş fi făcut-o, acelea nu puteau fi descriptibile în cuvinte.
Chiar şi în vacanţe, intervalurile de timp preferate din zi erau, pentru mine, după-amiezele de duminică. Satul era liniştit şi blând. Adesea ploua torenţial. Deşi în semi-întuneric, te simţeai ocrotit şi încrezător ca lângă un duhovnic înţelept. Stăteam cuminte, să ascult răpăiala pe acoperiş, „cât mâţa-n coadă“ - o zicătură delicioasă de pe acolo. O secundă mai târziu alergam desculţă şi ţopăiam pe stradă de parcă picurii mă eliberau de orice supărare şi grijă... Probabil, dacă aş fi avut 25 sau 35, sau mai mulţi şi nu 10 ani, m-aş fi simţit spălată-iertată de orice păcat... Bunica înfigea un cuţit în faţa prispei, să apere casa de fulgere şi tunete, de mânia justificată a sfinţilor. Pământul ud mirosea dumnezeieşte. Dacă era soare, lumina auriu-arămie te îmbrăţişa duios, alintându-te de pretutindeni, dulce şi „conspirativă“ (tot întru veselie şi „împrietenire“ cu orice mică durere sau suferinţă).
La Valea Mărului am avut una din primele revelaţii decisive pentru destinul meu - nu ţin minte dacă a fost chiar întâia. „Într-o nu ştiu care vară...“ Mă jucam într-o „deltă“ în care ne bălăceam noi, fratele meu şi amicii lui, şi cu mine, singura fetiţă din „gaşcă“ (admisă pentru că eram sora lui...). Apa era tulbure, verzuie, plină de nămol, frunze, lăstari de salcie şi răchite, şerpişori subţirei, alburii, era călduţă şi... una peste alta, cam murdară şi nu prea îmbietoare. Nici locul „uscat“ unde stăteam nu era mai atractiv. Cruste cu crăpături urâte, ca nişte răni ce-ţi trezeau compasiunea, lăsau să iasă la suprafaţă ochiuri alunecoase, ude şi gloduroase. În primul rând, mi-am învins teama şi dezgustul şi mi-am spus că, dacă vrei să fii cu cei dragi, câteodată „intri şi în noroi“ după ei la nevoie. Apoi, mi-am înlăturat prejudecata că într-o baltă mlăştinoasă - iată că revin la ideea de baltă! - nimic nu poate fi frumos. Am privit atentă printre aburii mâlului în care m-am afundat curajoasă şi am descoperit că mă înşelasem până atunci. Era acolo un fel de plancton interesant, pe care nimeni nu-l studiase. Şi „plauri“ de mici dimensiuni, păturele din rădăcini acvatice ale unor specii plutitoare pe care nu le cunoşteam. Erau, desigur, minunate. M-am întrebat de ce oare nu le văzusem în laboratorul de ştiinţele naturii-botanică-biologie - mi-ar fi plăcut să învăţ despre vegetaţia de pe malurile Gerului.
Tot analizând absorbită plantele şi vietăţile ce mişunau în jurul meu, pipăind cu vârful piciorului fundul apei, ca să nu mă încurc în împletiturile din „adânc“ sau să nu mă împiedic de vreun obiect aruncat pe acolo de cine ştie cine, am dat peste o porţiune mai nisipoasã. Şi, într-un contrast răvăşitor cu mediul în care începusem să mă obişnuiesc şi, relaxată, să mă deplasez alene ca în somn, a apărut miracolul - aşa l-am receptat atunci, ca pe un miracol! -: izvorul (sau poate că erau mai multe izvoare!)! „Întâlnirea“ a fost, cum spuneam, revelatoare. Nu-mi închipuiam ceva mai tainic şi mai fermecător. Ca un orb, l-am „examinat“ îndelung şi nu-mi reveneam din mirare. Aş fi vrut să-l „delimitez“ altfel decât prin tăişul răcelii şi prospeţimii lui, mi-l imaginam ca pe o rază argintie, iar faptul că se amesteca aproape instantaneu în elementul „naşterii“ lui fără a-şi pierde identitatea m-a uluit - prin „înţelepciunea“ de care dădea dovadă. „Ce deştept e! Ce deştept!...“ am murmurat, cu toate că, atunci, conceptul acesta nu avea alt sens pentru mine decât că un ceva sau cineva mă lăsa pe mine cu gura căscată.
„Delta“ de la Valea Mărului a fost asanată. I-a luat locul un lac „antropic“. Nu are nuferi, dar e limpede şi, vara, strălucitor. Izvorul „meu“ este acum alături de alte şi alte fire de apă subterană, aduse „afară“. Îmi place să spun, când mă refer la vacanţele mele vălmărene, că nu prea am eu rădăcini pe acolo dar am unul dintre izvoare. Nu e deloc „puţin“. E fundamental...

Editorial Vârste şi trepte 5

2008-12-22T09:16:00.000-08:00

Prof.univ.dr. Marcel Crihanã

Aşa-zisele crize mondiale şi cultura

Când eram foarte tânăr, unul din primele lucruri pe care le-am învăţat de la oamenii vârstnici a fost să-mi asum răspunderea pentru faptele mele, mai bune sau mai puţin bune, reuşite ori greşeli. Nu pot spune cã au fost şi unele chiar rele, în adevăratul sens al cuvântului - dacă acestea presupun intenţie şi scop (conform interesului meu, dar în detrimentul altora). M-am străduit, adică, să pun în slujba binelui şi a Domnului tot ce am făcut, iar dacă rezultatul nu a fost cel aşteptat, asta s-a datorat slăbiciunii, micilor mele neputinţe temporare, erorii, poate grabei de a ajunge mai repede acolo unde îmi propusesem. Prin urmare, ori de câte ori ceva nu a mers cum trebuia, nu am căutat cauze generale precum criza economică mondială, strategiile politice şi militare internaţionale, perioadele electorale, sistemul social sau mai ştiu eu ce alt concept care să sune foarte abstract, cât mai abstract (şi prin urmare găunos de sens!), încât nimeni sã nu priceapă nimic, iar eu să scap basma curată.
Nici acum, la anii mei şi la o stare a sănătăţii ce nu-mi mai permit să fiu prea optimist, nu cred că suntem atât de neajutoraţi încât să ne lăsăm striviţi de teoriile acestea „mari“ (unele pretextuale, altele manipulante!) şi complet străine de structura sufletească şi mentală a bătrânului (înţelept!) român. Cum, de pildă, să nu mai poţi face cultură fiindcă nu ai destui bani sau nu ai un serviciu remunerat substanţial? Dragilor, Perpessicius a scris în război (printre bombe, nu căderi de ratinguri la instituţii financiar-bancare!), apoi, întors acasă fără braţul drept, a deprins din nou a scrie, dar cu stânga... Marin Iancu Nicolae, un alt om de litere exemplar, s-a întors de pe front orb şi olog... Rămas fără vedere şi fără ambele picioare, a continuat să scrie - şi, Doamne, câtă dragoste, credinţă şi adevăr erau în paginile cărţilor sale! Despre experienţa mea, va spune mai multe, sper, posteritatea...
Întârzie acceptul Ministerelor şi sprijinul ca să avem o casă de cultură cum ne dorim? Ei, şi ce?! Ne-’om întâlni sub cerul liber vara, în jurul stejarului, ori la un foc de tabără, iarna, cu vin fiert şi cartofi copţi, şi veţi vedea ce minunată, ce binecuvântată inspiraţie pentru creaţie ne va da Cel-de-Sus!
Soluţiile la cele ce ne frământã sunt cel mai adesea, aşadar, în noi înşine sau, în orice caz, mai aproape de noi decât ne închipuim.Şi mai e o chestiune: ştiţi când suntem cel mai uşor „dezamăgiţi“? Când aşteptăm prea mult de la ceilalţi şi mai nimic de la noi sau aşteptăm peste puteri de la noi şi nimic de la alţii... Atunci când ni se întâmplă o „deziluzie“, să ne întrebăm: nu cumva speram, în subconştient, să ne vină un dar de la cei de lângă noi fără ca măcar să ne fi pregătit a-l primi cum s-ar fi cuvenit? Ori, altfel, nu nădăjduiam noi să le dăm altora totul, menajându-i şi neimplicându-i în problemele noastre, nedorind nimic „în schimb“, iar ei au respins cu indiferenţă gestul nostru? Este nevoie, ziceam şi altădată, de dreapta măsură...
Iată că s-a împlinit un an de la relansarea revistei noastre. Se pare că, în pofida tuturor greutăţilor, suntem pe drumul cel bun. Crăciun fericit!

Editorial Vârste şi trepte 4

2008-12-22T08:50:00.000-08:00

Prof.univ.dr. Marcel Crihană, Editor senior

Locuinţa mea de vară...

Ce mai râdeam pe timpuri de această propoziţie, care se continua imediat: „... e la ţară...“! Bineînţeles, îmi veneau îndată în minte numele: Depărăţeanu şi Topârceanu. Puţini ştiu că acel cântecel celebru al lui Baniciu - cu acelaşi titlu ca al editorialului nostru - este compus pe versurile absolut seducătoare ale lui George Topârceanu, ale unei parodii la o poezie a lui Alexandru Depărăţeanu, dar probabil că a meritat trecerea în „umbră“ cu timpul a celor doi poeţi, în schimbul succesului uriaş pe care l-a avut mica dar valoroasa creaţie „comună“. În orice caz, ei erau scriitorii legaţi, în notă serioasă, pe alocuri gravă, pentru mine, de „locuinţa mea de vară“. Cum o vedeam? Cum o văd şi acum: o căsuţă liniştită, izolată, „mitutică“, cum ar fi zis Eminescu, şi cu cel mult două camere. „Camere“ e prea mult spus, încăperi poate trebuie să spun. Liliac înflorit, neapărat, în faţa casei, care să mângâie fereastra cu crengile lui. Capra? Şi capra trebuie neapărat priponită într-una din încăperi, unde să aibă parte, desigur, de un smoc de iarbă.
În satul respectiv, orice babă, fără treabă, este medic comunal. Sau, mai bine zis, era, căci acum sunt doctori pe toate drumurile. Şi în medicinã, şi în cultură - sau mai ales în cultură. Asistenţi, fără doar şi poate, există peste tot. Când apare vreo „zgancă“ (aşa se spune, nu?), „pacientul“ dă fuga la dispensar şi se „tratează“. Şi când „doare“ ceva cultural, tot aşa, repede la o părere şi o semnătură „avizată“ şi problema dispare ca prin farmec.
Şcoală? Da, în sat trebuie să fie şcoală, obligatoriu cu mai multe săli de clasă, căci copiii satului se înmulţesc (sper, adică, fiindcă mai ieri îmi povestea cineva că sunt generaţii din ce în ce mai puţin numeroase...). Dar ce minunat ar fi dacă profesorii lor ar fi mai preocupaţi de calitatea învăţăturii şi caracterului acestor copii decât de numărul şi mărimea sălilor de clasă!... Copiii trebuie să aibă unde se duce (nu unde să fie abandonaţi!) în cursul săptămânii, iar duminica şi de sărbători trebuie să meargă la biserică. Dar în vacanţe?...
Lumea satului s-a schimbat mult în ultimii ani. De exemplu, prafului aceluiaşi Topârceanu, prafului care în zilele ploioase se transforma într-un noroi până la genunchi i-a luat demult locul asfaltul. Uniunea Europeană a mai pus nişte bani şi treaba s-a făcut. „Când te duci pe drumul mare, la plimbare“, însă, tot nu te vezi - căci boii tot mai umblă nestingheriţi, domol, pe şosele, fără a se grăbi... În locul atelierului de lăcătuşerie prevăzut cu o menghină cu o singură falcă, au apărut unelte noi, de... import şi un atelier ca lumea, în care însă nu se produce nimic. Deh, progresăm, nu? Animalele satului, care umpleau cândva văzduhul cu zbieretele lor, au devenit dintr-odată atât de silenţioase încât o minte prăpăstioasă ca a mea nu poate decât să-şi închipuie că nu mai sunt deloc! Cadrele didactice (îmi permit să mă refer la ele pentru că fac parte din breaslă!), dar şi ceilalţi funcţionari ai satului, care altădată nu aveau nici umbrele, îşi scârţâie pantofii lustruiţi şi în zilele de lucru. Din păcate, iertată-mi fie teoria, dar când toate şi mereu scârţâie în jur, nimeni nu mai remarcă sunetul de piele lăcuitã sau „scai“...
Salariile? De la câteva sute de lei au devenit de câteva milioane... Dar ce ironic e azi atributul de „milionar“!
Casă ca a lui Mitică? Da, locuinţa mea de vară ar trebui să semene cu a lui. La el am văzut - sunt mulţi ani de atunci - o căsuţă în mijlocul unei vii, prevăzutã cu tot ce trebuie, ca pentru un scriitor... Ce mai locuinţă de vară ar fi (este) aceea! Mă mir de câte ori o văd... Dar poetul Dumitru Dumitrică (despre el e vorba!) este o excepţie - nu a ascuns niciodată faptul că prin meseria lui de bază, pe care o foloseşte deopotrivă şi în arta cuvântului, şi în cultivarea credinţei lui strămoşeşti, el este... zidar şi meşter de sobe! Ce construcţii grozave ştie să ridice! Câţi nu ar vrea să aibă acum o căsuţă ca a lui Mitică! Ar avea parte în cursul săptămânii de un apartament la oraş - că se poartă! - şi sâmbăta ar lua-o spre casa aceea, spre „locuinţa mea de vară“.
Ce timpuri ne-au adus cele întâmplate în 1989? Iată: toţi ciubucarii - cu sau fără teancuri de diplome la îndemână - şi-au făcut vile peste tot, iar oamenii cinstiţi, cei care trag la „jug“ de le ies ochii, n-au aproape nimic. Am întâlnit şi profesori, că tot veni vorba de oamenii de vocaţie, şi doctori, şi preoţi, care se plângeau de felul în care (nu) se pot ocupa de „locuinţa mea de vară“ (de la munte sau mare, în general), respectiv de timpul limitat pe care-l au la dispoziţie pentru a-şi supraveghea şi controla angajaţii... Cineva se lamenta zilele trecute că nu are mână de lucru pentru o vie de 50 ha, pe care o moştenise nu ştiu unde. L-am crezut! Ţăranii din anul 2007 nu sunt cei de la 1907! Iar cei din 2008 sunt din cale-afarã de... altfel! Acum vor euro sau dolari, whiskey bourbon (american) sau whisky scotch (scoţian), dupã preferinţe, altfel nu vin, ce sã le faci! Zicea altcineva că un om politic de largă notorietate bea numai whisky din categoria Scotch Single Malt, Glenfiddich 21 years old! Cam greu pentru mine, ca lingvist, cu pronunţia, dar ţăranul de azi îmi va replica imediat: „Da’ ce, eu îs mai prost???“ Asta-i! Aşa că „locuinţa mea de vară“ are încă de aşteptat. Cât? Nu ştim. Aşteptăm şi gata!
Aşadar, „locuinţa mea de vară e la ţară“ spuneau poeţii pe timpuri. Dar, Depărăţeanu, cam aşa: „Scump tezaur/ Acolo eu voi sã mor/ Ca un fluture pe floare...“ Indubitabil, locul unde cineva ar fi fericit să treacă în eternitate este şi cel în care el, creatorul, înţelege şi poate să trăiască, sã existe în sensul cel mai deplin cu putinţă. Să iubească şi să se dăruiască semenilor „fără rest“, cum ar fi zis Noica. Criticii grăbiţi de azi ar putea susţine prejudecata că el, fiindcă a plecat la cele sfinte prea devreme (a trăit numai 30 de ani, 1835-1865), iar studiile sale de la Paris i-au facilitat însuşirea unor idei revoluţionare ce l-au antrenat în mişcările politice şi sociale (lovitura de stat din 1864), el nu a avut nici vremea, nici starea sufletească de a pătrunde şi cunoaşte viaţa astfel încât să dea lumii o concepţie demnă de urmat şi o literatură care să-l reprezinte realmente. Noi considerăm, însă, că talentul, profunzimea gândirii şi simţămintelor unor tineri, şi puterea lor de a crede în idealuri, transmisă, de cele mai multe ori, de părinţi şi dascăli, pot să facă să nu mai precumpănească în balanţa valorii lor vârsta şi experienţa. În privinţa lui Alexandru Depărăţeanu, sunt convins că mama despre care scrie cu infinită pioşenie şi recunoştinţă este o măicuţă de la ţară, de acolo unde vara sosea cu tainele începutului şi sfârşitului, indiferent de sărăcia şi „primitivitatea“ locului şi casei (poate nici nu era o casă, ci doar lanul „spicului blond cu pai de aur“, sub cerul liber):
„Erau trei sărmani: doi copii şi-o mamă
Şi pâine... un singur codru într-o maramă.
Mama-l frânse în două şi dete pe rând
La fieştecare câte o părticea.
- Mamă, atunci copiii ziseră plângând,
Ţie ce-ţi rămâne?
- Voi! răspunse ea.“
Ca să încheiem într-un registru optimist, pentru fiecare dintre noi, „locuinţa mea de vară“ este acolo unde se adună laolaltă cu aceia pe care-i iubeşte pentru totdeauna şi care îl îndrăgesc, la rândul lor, pe viaţă. Unde este el însuşi. Asta-i!

Premiile PERPESSICIUS-CRIHANĂ 2008

2008-10-25T10:06:00.000-07:00

Cenaclul Perpessicius de la Bucureşti are peste 60 de membri şi se întruneşte o dată la două săptămâni de peste 8 ani. Editura Perpessicius a publicat, din 2000 până în prezent, peste 200 de volume, dintre care, peste 10 antologii, în paginile cărora au semnat în medie câte 25-30 autori. Revista de cultură Paradox a ajuns la numărul 101. Zilele Editurii, organizate de Sf. Dimitrie, ca omagiu adus celor doi patroni spirituali, Dumitru S. Panaitescu Perpessicius şi Dumitru D. Panaitescu, au devenit o frumoasă tradiţie anuală. La fel, numărul special din Paradox, dedicat lui Perpessicius şi suplimentul Manuscris.

Sunt performanţe pentru care au fost instituite premiile PERPESSICIUS – CRIHANĂ. Am decis ca o parte din acestea să poarte, din acest an, numele unora din colegii noştri, care s-au remarcat prin preocupări speciale, constante şi un stil ce îi distinge în peisajul genurilor de creaţie literară, critică şi istorie literară sau studii în alte domenii umaniste.

Pentru anul 2008, astăzi au fost acordate următoarele premii PERPESSICIUS - CRIHANĂ:

- Premiul Poemele toamnei – Gheorghe Duţă-Micloşanu, lui Dumitru Dumitrică;

- Premiul Poezia de inspiraţie folclorică – Gheorghe Onea – Adinei Al Enăchescu, lui Florin Grigoriu şi lui Alexandru Rotaru;

- Premiul Profesorul meu drag – Ioan Nistor – Mariei Adam;

- Premiul Poezie cu formă fixă. Sonet – Dragomir Magdin, Floricăi Gh. Ceapoiu;

- Premiul Epigramă – Olimpiu Radu, lui Nicuşor Constantinescu şi lui Gheorghe Grosu;

- Premiul Mihai Eminescu, lui Nicolae Tudor;

- Premiul Teoria exprimării poetice, lui Ion C. Ştefan;

- Premiul Poezie cu formă fixă. Rondel, lui George Peagu;

- Premiul Poemul într-un vers, lui Gheorghe Popescu-Ger;

- Premiul Idei bastarde, lui Nicolae Mohorea-Corni;

- Premiul Poemul – acrostih, lui Geo Călugăru;

- Premiul Poemul – cugetare, lui Iulian Nuţă;

- Premiul Poemul metafizic, lui Ion Diaconu;

- Premiul Proză scurtă, Ioanei Stuparu;

- Premiul Saga. Romanul realist, lui Octav Hanganu;

- Premiul Poemele mamei, Victoriei-Elena Milescu;

- Premiul Poemele exilului, Mariei Niculescu;

- Premiul Poezie de dragoste, lui Cezar Mihail Bucur şi lui Alex. Viv. Popescu;

- Premiul Vârste şi trepte, Mariei Gafton, lui Virgil Doca-Vălmăreanu, Speranţei Miron, lui Nicolae Mohorea-Corni, Rebecăi Dascălu şi lui Dan Doca;

- Premiul Debut, Soricăi Pacioga şi lui Alexandru Pacioga;

- Premiul Poezie religioasă, lui Florin Grigoriu, Alexandru Rotaru şi lui Vasile Mustaţă;

- Premiul Pilule lirice în stil haiku, Adinei Al. Enăchescu;

- Premiul de Fidelitate – Membru fondator: Ion Malancu ş.a.;

Toţi participanţii la prima zi a Editurii Perpessicius au primit şi premiul 100 Paradoxuri. Îi felicităm şi le dorim cât mai multe reuşite!

Redacţia

Adina Enăchescu la 75

2008-10-21T00:43:00.000-07:00

Din nou acasă. Ediţia a II-a

Sorina Crihană-Dascălu

Nu este nici un secret că făptuiesc tot ce-mi stă în putinţă pentru a le pune în valoare pe doamnele creatoare - membre ale cenaclurilor «Perpessicius-Crihană» şi ale redacţiilor revistelor de cultură «Paradox» şi «Vârste şi trepte». Subliniez „doamnele“ pentru că aceste scriitoare şi poete (ei bine, da, îmi face o deosebită plăcere să folosesc femininul pentru denumiri de „profesii“ care, în opinia îngustă a unora, nu admit decât masculinul!) ale noastre au, fără excepţie, chiar şi cele din mediul rural, o distincţie, o nobleţe incontestabilă. Nu ascund reacţia oarecum dură (fermă, zic eu) pe care am avut-o cândva în presă la afirmaţia cel puţin neelegantă a unui bine cotat „critic“ literar cum că atelierele la care mă refer sunt frecventate de gospodine cumsecade, care ar excela mai curând în schimbul de reţete culinare şi soluţii de igienă casnică decât în acela de idei poetice. O altă persoană (sau poate aceeaşi, nu are importanţă...), cucerită pe deplin de voga „hiperexigenţei“ faţă de creatorii mai puţin consacraţi, spunea (jignitor şi total neadevărat!) că pe la Râmnicu-Vâlcea apar deseori („situaţia e sumbră!“) nişte „exaltaţi“ care cultivă, în desuetudinea lor, un lirism patriotic sau religios jalnic, „plin de cele mai ridicole şi jenante clişee naţionaliste“, „de un patetism greţos“ etc. I-am rãspuns şi atunci, şi repet, nu ştiu cum scriu bărbaţii vâlceni, dar versurile Adinei Enăchescu despre ţară, poporul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, locurile natale, Eminescu şi Bunul Dumnezeu sunt înălţătoare şi ziditoare. Cele de natură folclorică, urmând calea deschisă de Alexandru Enăchescu, tatăl poetei, sunt remarcabile (în sens pozitiv, fireşte). Unele au o frumuseţe atât de pură şi de românească, încât devin mirabile şi mişcă pe oricine - în pofida unei lumi secularizate, anesteziate afectiv şi haotice cum este cea de azi. Este adevărat că foarte multe dintre poetele de altădată erau talente mediocre (există, evident, grade de talent între aptitudinile minore, o dotare medie, excelenţa supradotării şi excepţia geniului), dar seducătoare, majoritatea tinere, „fragile“, „angelice“, „silfidice“, muze pentru juni romantici, mai înflăcăraţi de prezenţa frumoaselor „colege“ decât de artă (şi deloc de ceea ce ele ar fi putut crea). După ‘89, s-a mai impus un model feminin, mai mult sau mai puţin agreat de reprezentanţii de gen opus ai breslei: tipul nefericitei, misterioasei, ciudatei şi neînţelesei, al fiinţei inabordabile, intangibile, care scrie însă de regulă atât de „încriptat“ încât e musai sã accepţi că are valoare, altfel eşti luat de prost. Modă în primul caz, „haine noi ale împăratului“, în al doilea, rămân departe de literatura autentică. De asemenea, în trecut, creaţia lirică feminină era adesea apanajul celor din categoriile sociale bogate, pentru care nu era ceva neobişnuit trecerea graniţelor către marile centre culturale străine (Paris, Viena, Berlin ş.a.), şcolile celebre sau cele mai cunoscute zone turistice. Spunea cineva că numai cine nu a văzut niciodată alte ţări poate sã susţină că România este superbă sau că poporul român este, de exemplu, cel mai ospitalier, mai brav, ori cã „s-a nãscut poet“ etc. Poate cã are întrucâtva dreptate, dar numai în ce priveşte importanţa experimentării de către artist a contactului direct cu alte spaţii şi civilizaţii. Să poată fi în cunoştinţă de cauză atunci când se exprimă conform realităţii, adicã. În rest, însă... nu.
Adina Enăchescu, la 75 de ani, poartă în sine dragostea şi credinţa care, investite în semenii săi şi în ce o înconjoarã, transfigurează neîncetat totul. Ea se dăruieşte cititorului cu simplitate, sinceritate şi bucurie curată. Nu a fost promovată de către admiratori, ci doar de calitatea cuvântului scris de ea. I s-au acordat zeci de premii (naţionale şi internaţionale) când nu mai avea anii la care haloul atracţiei personale ascunde micile neîmpliniri profesionale. Nu s-a lăsat copleşită de suferinţă şi singurătate, a ştiut să găsească în fiecare pustiu un izvor, nu şi-a vărsat durerea şi nemulţumirea în paginile cărţilor, ci a ales din toate - pentru a le împărtăşi celorlalţi - lumina, iubirea şi înţelepciunea vieţii. A semnat peste 25 de volume. Nu a vizitat Japonia nici măcar în trecere, dar scrie „pilule de poezie“ (după sintagma profesorului Ciopraga) în stil haiku ori tanka mai bine sau, în orice caz, cu mai multă gingăşie şi farmec decât mulţi creatori niponi. Trei dintre cărţile ce i-au apărut la Editura «Perpessicius» (Simfonie în verde, Miresme şi greieri, Ecoul anotimpurilor) au fost traduse în franceză şi engleză, aducându-i astfel elogii de la numeroşi specialişti şi jurii din alte ţări. Sigur că nu sunt perfecte dar, după munca deloc uşoarã la acestea, pot spune cu multă certitudine că sunt, în ansamblu, foarte bune. O felicit şi o asigur că-i voi fi alături pe mai departe.

Zilele Editurii Perpessicius 2008

2008-10-14T23:16:00.000-07:00

Prima dintre Zilele Editurii "Perpessicius" - Bucuresti va avea loc sambata 25 octombrie, orele 10.00, la Biblioteca Metropolitana, sediul central "M. Sadoveanu", sala se studii orientalistice "M. Eliade". Vor fi lansate 5 carti aparute in anul 2008 la editura noastra, antologia de cenaclu "Clipe rascumparate" si se va sarbatori depasirea numarului 100 al revistei de cultura "Paradox". Se vor acorda premiile "Perpessicius-Crihana" pentru anul 2008 (cele de la Bucuresti). Intrarea este libera.
Programul din cea de-a doua zi se va desfasura la Bolintin, acasa la colegul nostru, poetul Dumitru Dumitrica si la biserica locala. Participarea se face pe baza invitatiilor primite de la organizatori.
Daca vremea ne permite, cea de-a treia zi a Editurii va fi luni seara, in data de 27 octombrie, orele 17.00, in parcul "Cuza Voda" (fostul IOR). Intalnirea va fi in fata micului amfiteatru de vara, la foisorul de lemn (intrarea cu statuia domnitorului Cuza si fantanile arteziene).
Redactia

PARADOX la numarul 100!

2008-10-02T23:33:00.000-07:00

Revista de cultura Paradox apare fara intreruperi din anul 2000 si in prezent a ajuns la numarul 100! Formatul si calitatea acesteia s-au modificat mult, imbogatindu-se cu fiecare noua aparitie. Desi ramane o publicatie de atelier de creatie, Paradox are cititori si prieteni in toata tara si in diaspora.
Va asteptam la Zilele Editurii Perpessicius (evenimente pe care le vom anunta in timp util, dar care, conform "traditiei", se vor organiza de Sf. Dimitrie, deci spre sfarsitul lunii octombrie) pentru a sarbatori impreuna frumoasa performanta a redactiei noastre.

Numarul 4 VT

2008-10-02T23:17:00.000-07:00

Reorganizarea redactiei si restructurarea echipei redactionale determina o amanare a aparitiei numarului 4 pentru luna octombrie.
Asteptam insa articolele, propunerile si sugestiile cititorilor pe adresele cunoscute. Multumim.

Despre pierderea capului celui mai puternic

2008-08-31T02:59:00.000-07:00

Sorina Crihană-Dascălu

Există, evident, foarte multe feluri în care-ţi poţi pierde capul. Şi, în majoritatea cazurilor, datorită sau din cauza unui sentiment „devastator“ ori a unei pasiuni, ori patimi, a urii sau iubirii, de pildă. Dragostea, în sine, nu este nici bună nici rea (depinde esenţial în cine sau ce investeşti afectiv), nici angelică, nici demonică; prin urmare nici pierderea capului, la propriu sau la figurat, nu este, luată în sine, fericită sau nenorocită.
Nu vreau să insist - dar doresc să amintesc! - cutremurătorul caz, ancorat atât în sacrificiul din iubire pentru Dumnezeu, cât şi în exemplul personal dat semenilor în împotrivirea statornică, până la moarte, la păcat, al Sfântului Ioan Botezătorul... Gestul lui (presupunând că ar fi putut să înceteze a le arăta celor răi că şi unde greşesc sau, în ultimă instanţă, de ce nu, ar fi putut să fugă din calea lor ca să scape!) este, fără îndoială, în pofida ororii pe care o provoacă, una dintre cele mai benefice din întreaga istorie a omenirii.
Şi, una „de vacanţe şi călătorii de vară“: cele mai frumoase legende despre întemeierea unei mânăstiri spun că alegerea locului sfânt se făcea cu arcul şi săgeata, ritual la care participau atât domnitorul şi boierii, cât şi, ceea ce e mai interesant, copiii de la curte, adică oamenii cei mai curaţi sufleteşte. Pe acela care trăgea mai departe decât vodă, pe cel mai „puternic“ (în puritate!) îl sacrificau („jertfa zidirii“) prin tăierea capului. Onoare supremă, desigur - şi dovada iubirii şi recunoştinţei pe care semenii i-o purtau peste veacuri. Gestul simboliza în primul rând acceptarea propriei condiţii umile (toţi suntem mai „slabi“ decât nişte prunci, inclusiv cei mai bravi dintre noi, precum voievozii!) şi refacerea legăturii cu Divinitatea. Poate cea mai măreaţă mânăstire a Moldovei, Putna a fost ctitorită, se pare, cel puţin după scrierile Cronicarului (Neculce), pe temelia unde capul tânărului arcaş Sion a căzut, fiindcă l-a întrecut în măiestrie pe Ştefan cel Mare. El nu ar fi fost, însă, „pedepsit“ în acest mod, ci, dimpotrivă, răsplătit, cum spuneam, cu eterna aducere-aminte şi inima poporului credincios.
Mi-ar plăcea să scriu cândva un studiu despre cum îşi pierd capul oamenii de cultură. Prin ei înşişi ori prin „grija“ altora, a celor care permanent construiesc „eşafoade“ pentru cei indezirabili spiritual sau social. În mai multe sensuri, atâtea câte aş putea eu pătrunde prin pregătirea şi experienţa mea. Şi, dacă acum câţiva ani semnam pentru Femeia modernă, cu amuzament şi încântare, articole despre filosofi sau cercetători îndrăgostiţi la culme (am o poveste „drăgălaşă“ despre cum şi-a rătăcit minţile Hegel pentru iubita lui, în defavoarea filosofiei - spun gurile rele, dar „gustând fericirea îngerilor“ - expresia îi aparţine!), azi aş încerca să analizez câteva situaţii de pierdere de discernământ, de verticalitate, de credinţă, apoi de capete cu totul, din cauza orgoliului şi aroganţei, goanei după avere şi „autoritate“ politică, notorietate şi alte tipuri de deşertăciune. Dar probabil că nu-l voi scrie - întrucât o parte dintre aceşti oameni „reprezentativi“ pentru domeniul nostru mi-au fost şi îmi sunt încă apropiaţi, am ţinut la ei şi ţin în continuare, îi cunosc îndeajuns şi, cu toate că nu mai sper să-şi redobândească vreodată ceea ce au pierdut (pentru unii, de fapt, nici nu ar fi mai bine, pentru că aşa trebuia să fie!), adevărul, vorba lui Socrate, numai Zeul îl ştie... Or, dacă se va întâmpla aceasta, ei înşişi vor dezvălui lumii prin ce au trecut, ca să luăm cu toţii seama. Mă întreb, însă, câţi dintre cei la care s-ar referi lucrarea mea au fost „decapitaţi“ pentru că erau, sunt şi vor fi întotdeauna „cei mai puternici“.

Până după vacanţă...

2008-06-30T02:16:00.001-07:00

La Editura PERPESSICIUS, au apărut recent:

- Meditaţie III (poeme, teatru, scrisori) de Iulian Nuţă;

- Amicii frumoasei doamne (roman în cadrul unei saga) de Octav Hanganu;

- Suflet de rezervă (cugetări) de George Peagu;

- Din tribunalul socio-epistemologic al unui IN ESSE... (a fi în...) („oracol metafizic“) de Ion Diaconu.

Se află sub tipar:

- Iubirea trandafirului (proză) de Victoria-Elena Milescu;

- Antologia cenaclului Perpessicius - Bucureşti, 2008;

- Literatura şi viaţa IV-V (eseuri de teorie literară) de Marcel Crihană;

- Şi încă şapte, printre editori... (publicistică, interviuri) de Sorina Crihană-Dascălu.

Publicaţii în lucru la editura noastră:

- Paradox iulie-august-septembrie;

- Vârste şi trepte nr. 4;

- Graphic Arts & Media nr. 17;

- Paradox-PERPESSICIUS nr. 3, număr omagial Perpessicius, de Sf. Dimitrie;

- Paradox-Manuscris nr. 1 (manuscrise).

Atelierul de creaţie Perpessicius de la Bucureşti şi cenaclul Perpessicius-Crihană - Valea Mărului îşi vor întrerupe activitatea până în septembrie. Vă rugăm să folosiţi pentru corespondenţă şi materiale pentru revistă sau antologie, poşta clasică, la adresa redacţiei Editurii Perpessicius.

Despre „paternitatea“ ideilor

2008-06-19T05:57:00.000-07:00

Sorina Crihană-Dascălu

Am fost întrebată adesea „de unde“ am luat o idee sau alta. „Din mintea mea...“ Nu sunt o fire reactivă, cu atât mai puţin una imitativă. A „fura meseria“, pentru mine, nu înseamnă a prelua idei, ci mai curând însuşirea unor metode şi tehnici prin care să cultivi, să aplici sau să integrezi într-un sistem anumite idei. Muncesc, în adevăratul sens al cuvântului, enorm pentru a-mi „veni“ o idee „grozavă“.
„Cărţile mele sunt ca nişte copii...“, îmi spunea cineva. „De fapt, orice idee importantă este, pentru mine, ca un copil...“ De aici şi mândria pentru o idee bună, trăire ce se poate uşor transforma în orgoliul proprietăţii exclusive asupra unei idei şi care, dacă dobândeşte şi un „trup“ (fiind formulatã şi înregistrată, întipărită cumva, în scris, pe bandă magnetică, într-o expresie artistică pictată, sculptată etc., pe alte suporturi), îi conferã „părintelui“ calitatea de autor şi dreptul legal de proprietate intelectuală. Multe din purele coincidenţe spirituale sunt privite ca acte reprobabile, delicte, „deposedări“ de idei şi numeroşi oameni le consideră mai grave chiar decât răpirea şi traficul de persoane. Este vorba aici de o atitudine nepotrivită.
Sunt mai multe cauze ce conduc la o asemenea stare de fapt. Vreau să iau în discuţie una singură: raportarea greşită la copiii noştri. Scriam în Theia, cu ani în urmă, că ei de fapt (ca şi noi) nu sunt ai noştri, ci ne sunt „împrumutaţi“ de Dumnezeu pentru a-i creşte, a-i îngriji, îndruma şi ajuta să fie ei înşişi. Aşa şi cu ideile. Fie că sunt rezultatul unor revelaţii sau intuiţii, fie al unui îndelungat proces, etapizat, presupunând mult efort, multă răbdare, multă trudă, cum spuneam, gândurile noastre, spontane sau elaborate, simple sau elevate, nu ne aparţin. Acestea ne sunt date pentru o vreme, de Divinitate, pentru a le „folosi“ în împlinirea rostului nostru, a „misiunii“ noastre. Este nedrept ca, mai departe, să ne fie „luate“ şi „puse la lucru“ în slujba altcuiva şi, mai ales, fără a se recunoaşte provenienţa lor? Uneori da, alteori, de cele mai multe ori, nu.
Dacă un „străin“ ia o idee şi o distruge, făcând rău prin ea, din nepricepere, câteodată, dar şi intenţionat şi abil, alteori, pervertindu-i natura iniţială, putem zice că e nedrept. Dar e nedrept pentru sursa tuturor ideilor bune, pentru Hristos, adică. Pentru cel care a pierdut ideea însă, e drept, în sensul că, ajungându-se la cu totul altceva, e ca şi cum nu i-a fost „furat“ nimic, lui rămânându-i ideea intactă, aşa cum era înainte.
Dacă o idee este obţinutã în mod „necinstit“, dar „hoţul“ o foloseşte într-un scop nobil şi, mai mult, îi dă o menire religioasă, propagând o anumită credinţă (sacră), atunci nu este nimic nedrept. Nu contează prin cine se realizează „sarcina“ sfântă atât timp cât Dumnezeu este Cel Care trăieşte şi lucrează în el, îngăduind sau chiar determinând „transferul“ ideatic. Poate că este nevoie de generozitate şi dăruire de sine ca să accepţi acest lucru, dar în mod sigur aceasta este ordinea firească. „Sacrificiul“ care o mijloceşte nu este la îndemâna oricui, ceea ce vine să completeze profilul „părintelui“ ideii, cel care este de neînlocuit chiar dacă, din afară, pare exact pe dos. Şi, în orice caz, ideea se „întoarce“ la el, îmbogăţită, cândva, răsplătindu-l, oferindu-i un nou punct de pornire în conceperea altor şi altor idei...

Despre integrarea europeană în satele romaneşti

2008-05-16T02:25:00.001-07:00

În inima „bătrânului continent“

Interviu - Sorina Crihană-Dascălu, director GAMMedia – Bucureşti
şi Virgil Doca-Vălmăreanu, viceprimar - Valea Mărului, Galaţi

Sorina Crihană-Dascălu: Am fost la Bruxelles, pentru un stagiu de formare, studiu şi practică în cadrul instituţiilor UE, înainte de aderarea României. Tu ai mers acolo recent, când ţara noastră era, de peste un an, acceptată în Uniunea Europeană. În 1998, „lumea civilizată“ spunea despre noi, în primul rând, nivel de trai scăzut, corupţie, legislaţie defectuoasă, neinformare şi dezinformare, lipsa managementului politic „profesionist“ şi a opiniei civice, tranziţie interminabilă etc. Ni se recunoşteau unele merite de natură culturală şi educativă... Cu alte cuvinte, era pe „bătrânul continent“ o imagine a noastră nu prea îmbucurătoare. Mai era ceva din toate acestea când ai ajuns tu în Belgia? S-a schimbat impresia generală de când suntem „şi noi ai lor“?
Virgil Doca-Vălmăreanu: Da. Nu cred că s-a schimbat atât datorită faptului că România face parte azi din Uniunea Europeană (o imagine pozitivă nu se „instaurează“!) cât contactelor tot mai dese, directe, între români – unii foarte bine pregătiţi – şi ceilalţi europeni. Şi nu mă refer numai la cei „de la vârf“, ci la oamenii „simpli“ sau, oricum, la ei individual (nu în numele unor grupări, unor zone, unor funcţii în stat ş.a.m.d.). Prefer să mă abţin în privinţa eradicării corupţiei sau în cea a performanţelor forului legislativ român... Dar suntem, cu siguranţă, mai temeinic informaţi, mai dificil de manipulat, ne gestionăm altfel şi ne promovăm altfel.
S.C.D.: Ca persoană, m-am simţit la Comisia Europeană şi la Parlamentul European „ca acasă“ (fără nici o exagerare). Am fost tratată ca egala celorlalţi, atât a celor din ţările în curs de aderare, cât şi din ţările membre - cu respect, deschidere şi detaşare, dar mi s-a şi amintit, în discuţiile purtate, că nu se identifica un om cu locul său de provenienţă, că nu eram considerată reprezentativă pentru România. Adică, poate că am fost măgulită de raportarea la mine, dar parcă era nedreaptă şi uşor umilitoare dacă mă gândeam că puteam fi văzută ca o „excepţie“. În cazul tău? Cum ai fost „primit“? Crezi că s-a modificat optica „europenilor“?
V. D.V.: Este de obicei o problemă de fire. Dar, pe de altă parte, tinerii care plecau la Bruxelles înainte de aderare erau supuşi unor concursuri serioase şi chiar erau din „elitele“ noastre. Era şi este absurd să speri că toată lumea putea sau ar fi trebuit să fie ca tine, să reziste evaluărilor respective. Ai fost selectată, din câte ştiu, de TAIEX, Biroul de Schimb de Informaţii şi Presă al Comisiei Europene – deci nu aveai cum să-i reprezinţi pe majoritatea românilor. Aşadar stânjeneala ta şi modestia ţineau de caracterul tău, de felul tău de a fi. Eu am fost în cu totul altă postură. Reprezentam o comunitate (ca viceprimar şi preşedinte al unei filiale a partidului majoritar), reprezentam în acelaşi timp şi o grupare politică (social-democrată), apoi, îi reprezentam pe vălmăreni – şi moldoveni în acelaşi timp – date fiind rădăcinile mele aici cu mult mai adânci decât ale tale. În fine, eu mă apropii foarte uşor de oameni, indiferent de naţionalitate, nu am nici un fel de reticenţe în a stabili cele mai calde relaţii, cu oricine. În măsura în care poate apărea şi o anumită atitudine de „superioritate“ a celorlalţi europeni faţă de noi, eu, ca istoric, îmi amintesc cât de importanţi suntem pe faţa pământului dintotdeauna, care sunt avantajele lor dacă se aliază cu noi şi îmi „vine inima la loc“...
S.C.D.: Apropo de aprecierea corectă a identităţii şi valorii fiecărui om european, cum este să lucrezi alături de personalităţi de renume, să stai, prieteneşte, la o cafea cu specialişti de largă notorietate, să iei masa cu „greii“ vieţii politice, culturale şi sociale – eşti în largul tău, cum se zice?
V.D.V.: Am răspuns cumva la această întrebare prin cele mărturisite despre mine mai înainte. Dar mai reţinut sunt cu „ai mei“ decât cu „străinii“. Încărcătura afectivă mă face să am emoţii când sunt lângă oamenii „mari“ români. Sunt şi câţiva a căror valoare mă copleşeşte şi, cu cât sunt mai mândru că le sunt aproape, cu atât sunt mai puţin „în largul meu“. Cei „din afară“ îmi provoacă rareori o asemenea stare. La Bruxelles a fost excelent, mi-am făcut „amici“ o sumedenie, şi printre europarlamentari, dar şi printre turiştii care beau bere pe pragurile din Piaţa Palatului...
S.C.D.: Deşi, în anii de după Revoluţie, în ţară, majoritatea eşecurilor şi greşelilor sociale, politice şi economice erau justificate prin „moştenirea nefastă“ lăsată de „comunişti“, prin tarele cauzate de regimul totalitar „socialist“ etc., la Bruxelles nu eram deloc înţeleşi ca nişte victime sau în nici un caz ale unui tip de partid sau sistem. Exista mai curând părerea potrivit căreia orice popor are soarta pe care o merită... Şi conducătorii pe care îi merită. O împărtăşesc şi analiştii anilor 2007-2008?
V.D.V.: Da. Nu este ceva neobişnuit să fii de dreapta, de stânga, radical sau mai moderat, sau de centru... Aş folosi o trimitere din domeniul religiei: „totul îţi este permis (să alegi!), dar nu totul este de folos“ (Apostolul Pavel). Important este ce realizezi pentru semenii tăi. Conducerea este „judecată“ mai curând în funcţie de fapte decât de „statut“. Nu ştiu cât de conştienţi sunt românii de justeţea acestei atitudini, dar este una din condiţiile libertăţii şi democraţiei, ale participării şi implicării totale a fiecăruia în deciderea propriului „destin“, a propriei evoluţii. Dacă există şi momente din istorie în care suntem loviţi mai puternic decât „merităm“, totuşi linia generală a vieţii noastre este că, dacă dorim să ne fie bine, trebuie nu numai să optăm pentru ce este bun, ci să ne luptăm pentru acest lucru, să ne zbatem, să nu ne lăsăm până nu obţinem ce vrem.
S.C.D.: Plimbându-mă prin oraş, am fost entuziasmată de frumoasa armonizare a tradiţiei cu modernitatea. Privind la oameni, de asemenea, m-am bucurat de modul încântător în care se îmbina stilul „vechi“ cu noutatea vie, dinamică, liberă, şocantă pe alocuri... Şi echilibrul interior pe care îl arătau localnicii. Pe tine ce te-a impresionat plăcut în superba „cetate“?
V.D.V.: Că oamenii nu au complexe. Că, în cartierele „medievale“, sunt ca nişte personaje de poveste. Amabili, drăguţi, zâmbitori... Că e foarte curat şi miroase frumos. Că au flori peste tot. Am văzut o doamnă, între două vârste, care se căsătorea - o mireasă (care, evident, nu dădea semne că s-ar fi considerat prea „matură“ pentru a fi fericită!) căreia i-am cerut să se fotografieze cu mine – deşi nu era o femeie atrăgătoare, era atât de specială în naturaleţea ei! I-am sporit bucuria prin gestul meu. Mi-au plăcut „statuile vii“, adolescenţii rebeli, copiii cercetaşi... Vânzătoarea de ciocolată - o chinezoaică surâzâtoare, păpuşile de porţelan, broderiile fine, trupele de muzică „etno“ ce cântă pe străduţele pavate, faptul că acolo coexistă atât de paşnic diferite religii şi confesiuni, forme de artă şi moduri de viaţă...
S.C.D.: Ce ţi-a displăcut flagrant?
V.D.V.: Contrastul uriaş cu viaţa de la noi. Dar aici nu e „vina“ lor. Nu ne opreşte nimeni să trăim asemănător.
S.C.D.: Eu m-am întors de acolo cu două geamantane de cărţi, reviste, broşuri, pliante, raporturi, proiecte etc. şi cu o mulţime de idei de (re)valorificare a ceea ce este preţios dar nedescoperit, neexploatat şi necultivat suficient – capitalul uman românesc. Şi a altor resurse. Tu? Ce gânduri te-au însoţit până aici? Ce ţi-ai propus să împlineşti, să aplici, să dezvolţi?
V.D.V.: Am înţeles că trebuie să adun în jurul meu o echipă entuziastă şi să concepem câteva proiecte viabile, prin care să accesăm şi să aducem în comuna noastră fonduri de dezvoltare. Că aceşti bani sunt, dar nimeni nu este dispus să-i investească în noi dacă suntem inactivi, indiferenţi sau ostili. Că-i vom pierde dacă nu ne mobilizăm pentru a profita de şansele ce probabil nu se vor repeta. Am tot discutat despre priorităţile vălmărenilor: apă curentă, şosele bune, gaze, aşezământ cultural, şcoli modernizate sau integral noi, revistă locală, restaurarea bisericilor, construcţia Crucii Voievozilor... Nu neapărat au avut ca punct de plecare experienţa mea la Bruxelles, dar îmi este clar că, datorită acesteia, am progresat pe dinăuntru... Şi, poate, am accelerat ritmul schimbărilor şi în jurul meu.
S.C.D.: Am avut atunci trăirea foarte intensă a dorinţei de a mai fi cu mine şi alte persoane din România – aproape în fiecare moment important al zilei. Ţi-a trecut prin minte că ar fi fost bine ca şi alţi vălmăreni să se afle alături de tine la Bruxelles? Ce ar fi „învăţat“ ei în urma acestei experienţe?
V.D.V.: Da, sigur. Nu ştiu ce ar fi (re)dobândit fiecare. Un adevăr esenţial poate, anume că munca, uneori, nu este o corvoadă, un chin, o datorie punitivă. Se poate lucra şi cu pasiune, cu plăcere... Dacă pleci dimineaţa la serviciu blestemându-ţi „povara“ profesională, te încarci de silă, de lehamite, nu vei face decât să-ţi laşi viaţa să treacă pe lângă tine şi să o determini pe a altora să fie un calvar...
S.C.D.: Pentru a sintetiza puţin: ce înseamnă integrare europeană pentru românul din mediul rural, pentru vălmărean de pildă? În această direcţie, care ar fi primii paşi ce trebuie făcuţi? De fapt, se autoconsideră omul din satul tău ca fiind european? Ce semnifică pentru el această calitate? Ce beneficii îi aduce lui, ce riscuri presupune?
V.D.V.: Românul din mediul rural nu este atât de preocupat de teorii şi definiţii. El e acelaşi, de i se spune într-un fel sau în altul. Este adevărat că în multe domenii ne situăm sub nivelul european, dar asta pentru că ei au făcut reforme şi noi nu, reforme care sunt oricum necesare, că suntem europeni, români sau papuaşi. Avem drumuri proaste şi trebuie să le reparăm pentru că altfel cădem în gropi, nu pentru că roşim în faţa nemţilor. Facem agricultură în secolul XXI cu sapa de lemn, trebuie să ne cumpărăm maşini automatizate pentru că altfel murim de foame, nu că râd europenii de primitivismul nostru. Apa curentă, gazele, electricitatea şi drumurile asfaltate nu sunt modernizări „de ochii“ UE, ci condiţii de viaţă fără de care ne este din ce în ce mai greu să trăim. Conservarea mediului, de asemenea, trebuie făcută pentru noi, cei care locuim aici, pentru siguranţa şi sănătatea noastră.
Pe de altă parte, românii de la sate sunt puţin informaţi. Ei nu ştiu că anumite sectoare de activitate se pot dezvolta mult mai bine dacă sunt coordonate de la nivel european şi nu naţional sau local şi nu cunosc situaţiile din alte ţări. Una din problemele apărute este că politicile comune nu trec totuşi peste hotărârile românilor asupra priorităţilor noastre. Iar când „intermediază“ ai noştri, unii suspicioşi, alţii vânători de bani nemeritaţi, unii neprofesionişti etc., se blochează tot sistemul.
S.C.D.: Din câte ai observat, ofertele electorale ale candidaţilor la funcţiile din cadrul administraţiei locale conţin şi programe privind integrarea europeană, respectiv „europenizarea“ noastră? Cum va fi ajutat, de exemplu, în viitorul apropiat, ţăranul să muncească „conform standardelor“ europene?
V.D.V.: Dă-mi voie să nu comentez ofertele altor candidaţi şi să nu prezint nici programele propuse de către echipa mea. Principalele obiective ale politicii agricole europene (reformată de două-trei ori) sunt afirmate încă din 1957, când vestul Europei era pustiit de foametea de după cel de-al doilea război mondial. Nivelul de trai scăzut din satele româneşti poate că nu este comparabil cu acela de atunci, dar dacă ne raportăm la cel al altor state membre, din prezent, cu siguranţă că a fost o piatră de încercare pentru UE când a deliberat dacă suntem sau nu pregătiţi de aderare. Avem încă, în pofida migraţiei forţei de muncă către oraş, un număr mare de agricultori şi majoritatea lucrează necompetitiv. Alimentele şi alte produse, deşi excedentare cantitativ, nu respectă nici criteriile de protecţie a consumatorului, nici preţuri rezonabile pentru cumpărător. Numai cercuri vicioase peste tot... Nu avem suficiente activităţi neagricole care să ne sporească veniturile. Sunt multe de făcut.
S.C.D.: Anul 2008 este Anul European al Dialogului Intercultural. Este interculturalitatea o chestiune care îi preocupă şi pe vălmăreni? În ce fel se manifestă diversitatea culturală şi de mentalitate în comuna voastră? Cum comunică între ele aceste „mici culturi“ diferite în cadrul aceleiaşi „mari culturi“?
V.D.V.: Da, am iniţiat chiar şi un premiu, „Anul European al Interculturalităţii“ pentru realizări deosebite în această privinţă - despre care ştii şi tu, doar am stabilit împreună acest lucru. Sunt în comuna noastră oameni de confesiuni diferite, de exemplu. Noi, ortodocşii, trebuie să nu-i discriminăm pe aparţinătorii grupurilor mai reduse numeric. Avem drepturi egale şi le respectăm opţiunile. Apoi, comuna este formată din trei sate, Valea Mărului, Mândreşti şi Coasta Văii, fiecare cu mica ei „cultură“, cu obiceiurile proprii în habitatul relativ delimitat. Vrem să „ridicăm barierele“ dintre vălmăreni, să muncim, să învăţăm, să ne cultivăm şi să ne distrăm împreună, fără „ziduri“ şi „garduri“
menţinute artificial. Şi mai dorim să avem îndatoriri comune, obligaţii unii faţă de alţii, în primul rând de a-i respecta pe ceilalţi.
Valea Mărului este „înfrăţită“ cu o localitate din Franţa. Concret, acest lucru înseamnă şi vizite reciproce, şi întrajutorare, şi un dialog intercultural care să fie benefic ambelor părţi. De altfel, familii întregi de vălmăreni sunt plecate la muncă peste hotare. Ne interesează şi dacă le este relativ bine acolo, dar şi cum să creem aici, acasă, nişte structuri mai stabile, profesional şi material, ca ei să se întoarcă şi să rămână. Ţinem legătura, pe cât posibil, cu românii din diaspora.
În fine, tot un „dialog intercultural“ este cel dintre sat şi Capitală. Am reînfiinţat cenaclul Perpessicius-Crihană şi revista Vârste şi Trepte tocmai pentru a facilita comunicarea dintre noi. Şi cred că am „înregistrat“, cu acestea, două importante reuşite. Sper ca în toamnă să începem şi construcţia aşezământului cultural.
S.C.D.: Îmi rămâi dator cu răspunsurile privind ofertele electorale...
V.D.V.: Sigur, discutăm după 1 iunie. Mulţumesc pentru „creditare“.

Premiile PERPESSICIUS-CRIHANĂ

2008-05-16T02:08:00.001-07:00

Premiile revistei „Vârste şi trepte“, ale cenaclului „Perpessicius-Crihană“ şi ale echipei de promovare
a valorii vălmărenilor - 2008

Sorina Crihană-Dascălu,
consultant comunicare-media-PR

Mai întâi, să răspund la o întrebare foarte simplă, ce ar putea apărea în mintea cititorilor: cine sunt membrii „echipei de promovare a valorii vălmărenilor“? Ce „statut“ au ei? Sau, mai curând, ce „statut“ nu au.
Această echipă, susţinătoare a oricăror programe de promovare iniţiate şi de către alte persoane decât reprezentanţii „grupării“ în cauză, NU este una politică. NU este una partinică, instituţională sau „oficială“. Este constituită exclusiv după criteriul faptelor celor care se implică, într-un fel sau altul, în restabilirea unui sistem valoric vălmărean autentic, care să recontureze identitatea vălmărenilor şi să le reconfirme acestora demnitatea. Este numai un început demararea celor 12 programe propuse de Virgil Doca şi PSD. Imaginea echipei se confundă cu acest debut pentru că, din păcate, alte persoane şi alte proiecte viabile încă nu ne-au fost făcute cunoscute. NU i-a fost nimănui refuzată colaborarea cu noi - nici cu redacţia, nici cu oricare dintre coordonatorii activităţii cenaclului, nici cu echipa despre care discutăm. Dimpotrivă, am încercat să lucrăm noi împreună cu alţii - indiferent de „culoarea“ politică, apartenenţa religioasă, confesională, cultură, gen, profesie sau funcţie. Deocamdată, reacţia acestora la strădaniile noastre este aproape nulă. Probabil că orientarea noastră către ei a fost cumva greşită. Dar a meritat oricum, pentru că azi îi cunoaştem mai bine. Deci am pornit, o „mână de oameni“, hotărâţi în a face lucruri cât mai bune, pe cele mai bune dacă s-ar putea, pentru vălmăreni. Dar pe parcurs au venit lângă noi atât de mulţi încât nici nu mai ştiu a vă spune câţi sau care sunt aceştia. Nu vreau să mă pronunţ asupra libertăţii credinţei sau altor chestiuni „de suflet“, să nu generez polemici inutile. Mă voi referi numai la exemplul politicii. Eu nu sunt „pesedistă“ - nu mă interesează politica „înregimentată“ -, dar am găsit între membrii acestui partid câţiva oameni cu totul şi cu totul deosebiţi. Nu ştiu dacă sunt aşa de „speciali“ datorită PSD-ului, dar sunt persoane mature şi foarte responsabile, cu discernământ, aşadar poate că opţiunea lor politică (repet, care pe mine nu mă priveşte!) trebuie respectată şi, de asemenea, probabil că, celor interesaţi, această opţiune le spune suficient şi despre partidul în cauză.
Revenind la premii, la Bucureşti, noi acordăm o serie de asemenea distincţii colegilor noştri pentru realizările lor remarcabile, atât în munca de editură (la Editura Perpessicius), cât şi la revistă (Paradox), şi la atelierul de creaţie (Perpessicius). Ideea a avut rezonanţă şi la Valea Mărului - şi ne-am bucurat. Virgil Doca a transformat-o, cum menţionam mai sus, în fapt. Este meritul său.
Mă întreba o prietenă de ce s-a reînfiinţat revista Vârste şi Trepte, de ce nu o altă publicaţie, nouă? Pentru că „gestul“ este al nostru, iar aceasta era şi este revista noastră. Dar este a vălmărenilor totodată, pentru că editorii, tatăl meu şi Virgil, sunt vălmăreni. Oricine doreşte să fie fondatorul altei reviste este, desigur, liber s-o facă... Am fi încântaţi să existe concurenţă în această privinţă. Iar dacă vrea o publicaţie „şi mai vălmăreană“, aşteptăm să dovedească standardele profesionale necesare.
Începând cu luna aprilie 2008, inaugurăm câteva premii (nu am stabilit periodicitatea acordării acestora!) care, sperăm, vor deveni „tradiţie“ în Valea Mărului:
1. Premiul „Episcop Iosif Gafton“ - pentru promovarea creştinismului, a valorilor religioase şi bisericeşti: I - dnei Speranţa Miron, nepoata Episcopului Iosif Gafton şi fiica preotului Miron Bulboacă; II - preotului parohiei Valea Mărului; III - preotului din Mândreşti; menţiuni speciale: prof. religie Costică Costea şi copiilor care pictează şi desenează icoane sau scriu texte cu subiect religios.
Trofeul (I) va fi acordat în a treia zi de Paşti, iar toate celelalte premii, cu ocazia ridicării Crucii Voievozilor, de Sf. Împ. Constantin şi Elena (21 mai).
2. Premiul „Prof. univ. dr. Marcel Crihană“ - pentru promovarea culturii (scrise, în primul rând, dar şi orale): I - dnei Magdalena Cuza, debut în Vârste şi Trepte, la numărul dedicat femeii - mamei; II - Aniţa şi Vasile Brânzei, pentru întreaga activitate educaţională şi culturală; III - Rebeca Dascălu, cel mai tânăr redactor al revistei; menţiuni speciale: Dan Doca - tehnoredactarea şi varianta web a revistei - şi toţi ceilalţi copii care au publicat până în prezent în paginile revistei Vârste şi Trepte: Nicoleta Vintilă, Cristina Băţroş, Iulian Vartic, Mihaela Băţroş, Alexandra Muhulică, Adelina Tudor, Ionela Iulia Băţroş, Ionela Oana Macovei, George Sandu, Daniel Cojocaru, Diana Cristina Filip, Ionela Vârlănuţă, Gheorghe Ciocan, Nicoleta Vartic.
Trofeul (I) va fi acordat în a treia zi de Paşti, iar toate celelalte distincţii, pe 9 mai, Ziua Europei - pentru 2008 - sau la Sărbătoarea florilor de mai (Marcel Crihană este născut pe 18 mai), în anii următori.
3. Premiul „Anul European al Interculturalităţii“ - pentru promovarea dialogului intercultural (între culturi naţionale diferite, între religii şi confesiuni, între tipuri de culturi, de exemplu cultura scrisă şi audio-vizuală sau electronică şi web etc.) şi a integrării europene: I - dnei europarlamentar Adriana Ţicău, prezentă alături de vălmăreni la numeroase evenimente locale, prietenă şi susţinătoare a vălmărenilor în rezolvarea problemelor comunei; II - Dan Doca, pentru promovarea mijloacelor de informare şi comunicare web în completarea culturii scrise şi actorului gălăţean Paul Buţă-„Păcală“, pentru reprezentarea României la expoziţii europene de artă tradiţională românească (Luxemburg, Strasbourg, Paris, Bruxelles etc.); III - Maricel Bostan - pentru rubrica dedicată proiectelor de integrare europeană, în Vârste şi Trepte; menţiuni speciale: Panaintiţa Băţroş - articole despre bibliotecile virtuale, informatizarea bazelor de date ale bibliotecilor clasice şi comunicarea cu tinerii vălmăreni din diaspora; Ion Gaiu - debut la rubrica de religie interconfesională; Nicoleta Vintilă - debut în Vârste şi Trepte şi promovarea culturii artistice naţionale prin cântec (muzică populară, colinde etc.).
Premiul I se va oferi dnei europarlamentar în a treia zi de Paşti, celelalte, vor fi acordate pe 9 mai, de Ziua Europei.
4. Trofeul şi premiul „Prof. Costică Popovici“ pentru performanţe sportive şi educaţie fizică: I - echipei câştigătoare în meciul de fotbal organizat la Sărbătoarea florilor de mai (7 statuete); II - echipei care pierde (ca scor) în aceeaşi competiţie de fotbal, pentru participare (7 statuete); I-II-III - concurenţilor de pe podium, la cros (pentru 2008) sau alte întreceri sportive de la Sărbătoarea florilor de mai (3 medalii); menţiuni: elevii cu note maxime la educaţie fizică.
Căpitanii de echipă vor primi simbolic câte un trofeu în a treia zi de Paşti. Odată cu acordarea celorlalte distincţii, se va îmbunătăţi echipamentul sportiv al vălmărenilor prin donaţii, se vor anunţa burse pentru cantonamente sau abonamente la diferite antrenamente, respectiv sponsorizările pentru acestea.
5. Premiul „Primul pas în carieră“ - I. Virgil Doca, cu prilejul lansării candidaturii sale la funcţia de primar - carieră în administraţia publică; II. Maricel Ghinieş - candidat la funcţia de viceprimar; III. Sofia Buhoci - sponsor principal al celor 3 întâlniri culturale şi artistice de la Coasta Văii, Valea Mărului şi Mândreşti pentru lansarea primelor 3 numere ale revistei Vârste şi Trepte şi Silvia Macovei - consilier şi sponsor din partea satului Coasta Văii; menţiuni speciale: Maria Gafton - pentru „primul pas“ ca redactor-şef şi coordonatoare a cenaclului Perpessicius-Crihană, Geta Doca - redactor, Alexandru Gafton - fotoreporter, Vasile Curteanu - secretar general de redacţie, Iulian Vârlan - redactor, Viorel Munteanu, redactor şi toţi ceilalţi colaboratori care au semnat articole în Vârste şi Trepte.
Doresc să adaug unele explicaţii privind acest premiu al „primului pas“. De obicei, cupele şi trofeele, premiile şi medaliile, ce semnifică preţuirea pentru performanţă, se acordă la sfârşitul unei curse, în urma unui examen, a unui bilanţ, a unei
evaluări explicite, când putem „măsura“ clar reuşitele sau nereuşitele participanţilor la acestea.
În unele situaţii, însă, ceea ce pare un început, un prim pas, ascunde în sine un drum lung parcurs, o experienţă de durată, o muncă enormă.
În alte cazuri, chiar avem de-a face cu un început - nu pare, ci este un început, dar este un început cu totul şi cu totul special, cum ar fi ridicatul în picioare al puiului de om care, până atunci, mersese de-a buşilea sau o cerere în căsătorie pe neaşteptate, într-o „dragoste la prima vedere“.
Aceste două tipuri de „victorii“ merită să fie premiate înainte de... tot ceea ce va urma, independent ce ceea ce le succede, sunt valoroase „deja“.
Se subînţelege de ce i-am ales pe cei trei „lideri“ ai „primului pas“: Virgil a muncit din greu ani întregi până să se hotărască să candideze la funcţia de primar (de fapt aceasta nu a fost niciodată o miză în sine pentru el), a studiat şi a lucrat o mulţime de proiecte pentru vălmăreni (şapte dintre acestea au fost aprobate şi integral sau parţial implementate), s-a frământat enorm înainte de a-şi publica „Poveştile cu moşi la gura sobei“ şi micile studii de istorie; Maricel ne-a „cucerit“ dintr-o dată prin „contrastul“ dintre modestia lui (şi bunul său simţ) şi ideile „mari“, interesante pe care le are pentru vălmăreni. Un „coup de foudre“ - cu o minte frumoasă şi un caracter integru, neafirmate însă, din cauza unei „sfieli“ exagerate, pe care îl vom ajuta să o depăşească. Sofia şi Silvia, nu în ultimul rând, investesc cu generozitate, pentru prima dată, în cultură şi educaţie, în valoarea vălmărenilor (mai investiseră, dar în creşterea nivelului de trai).
Îi felicităm pe toţi şi ne cerem iertare dacă, fără voie, am uitat sau nedreptăţit pe cineva. Bunul Dumnezeu ne va da şansa de a acorda cel puţin anual aceste minunate premii...

Despre mândrie

2008-05-16T01:38:00.000-07:00

Sorina Crihană-Dascălu

Mărturisesc că, încercând să caut completitudinea „brandului vălmărean“, la care am lucrat împreună cu colegii mei de la Valea Mărului, m-am întrebat dacă se contribuie semnificativ la acesta dinspre toate cele trei sate ale comunei. Şi, desigur, m-am „proiectat“ în timp şi spaţiu şi la Mândreşti, cel de-al treilea pe care urmează să-l vizităm (noi, membrii redacţiei „Vârste şi trepte“) de Ziua Europei, pe 9 mai. „Unitate în diversitate“, sloganul Uniunii Europene, trebuie să „funcţioneze“ şi în cazul zonelor rurale româneşti, care - mai ales după 2007 - îşi reconturează identitatea, specificul, dar pe fondul preţios a ceea ce au în comun cu altele din jur. Este de la sine înţeles că etimologia numelui acestei frumoase localităţi ne duce cu gândul la mândrie, a fi mândru, a te mândri şi a se mândri alţii cu tine. Sunt truisme interpretările peiorative ale acestui concept şi nu vreau să insist asupra sensurilor negative. Mi-am învăţat elevii încă de la cele mai mici clase, cândva, să nu confunde mândria cu vanitatea (merite închipuite!), cu aroganţa (merite - imaginare sau reale - exagerate cu agresivitate, cu o sfidare insultătoare!), orgoliul extrem (merite reale, dar neacceptate în mediul în care omul vrea să domine!) etc., între toate fiind diferenţe importante de nuanţă sau chiar, la unele, de natură. Şi, categoric, pentru o delimitare cât mai corectă, le-am recomandat să-şi raporteze analiza la o categorie (fundamentală deci!) a filosofiei practice: demnitatea. Un om mândru este, fără îndoială, un om nobil şi demn. Un om infatuat, egocentrist, fals superior, este de fapt, oricum ar părea, un om lipsit de demnitate.
Religia propovăduieşte umilinţa, modestia, smerenia - până la „negarea“ meritelor personale şi împotrivirea la recunoaşterea acestora de către comunitate -, întrucât o Divinitate sau alta trăieşte şi lucrează în fiinţele umane. Este o atitudine înţeleaptă şi justă - pentru că autoritatea supremă, faţă de care evident că suntem „inferiori“, este Sacrul, este Valoarea Absolută. În această accepţiune, a nu fi mândru înseamnă a-ţi pricepe şi accepta condiţia firească, de creatură supusă lui Dumnezeu, Sfinţilor ori altei forţe transcendente. A nu te mândri se transformă într-o permanentă încercare grea în eforturile de a accede la mântuire sau nemurire. Dar de câte ori nu se întâmplă, în cotidian, ca unii să se trufească tocmai cu pioşenia lor, dispreţuindu-i pe alţii care sunt „prea mândri“?!
Dar în viaţa socială, între semenii noştri, în „lumea de jos“? Câţi dintre noi suntem mândri că suntem europeni? Câţi suntem mândri că suntem români? Sunt mândri, este necesar să fie mândri, au de ce să fie mândri vălmărenii de această calitate a lor (de vălmărean)? Şi, dintre mândreşteni, câţi sunt cu adevărat mândri că sunt... vălmăreni? Aceasta este o reformulare a întrebării de la care am pornit. Pentru câţi, aceste să le zicem sentimente (cu toate că avem de-a face şi cu judecăţi etice, poate estetice, stilistice, cu opinii civice şi politice, principii, idealuri, credinţe etc.) nu sunt caduce, desuete? Câţi îşi dau seama că este nevoie să ne redefinim, să reechilibrăm balanţa între cine ştim că suntem şi cine ştim că putem fi?
Dar cum este mândria cea „bună“? Această „creştere de inimă care îţi ridică fruntea“, cum ar spune poeţii? Sunt mândru de mama mea, de tatăl meu (deşi nu mi-am creat eu, nici nu mi-am ales părinţii), de fiul sau fiica mea (cu toate că doar mi-au fost daţi în grijă de Sus)... Sunt mândru că sunt creştin şi am curajul să afirm (să „promovez“, ar zice un om din PR) oriunde şi în faţa oricui această apartenenţă a mea... Sunt mândru de tradiţia noastră, atât cât o mai pot şi eu păstra şi transmite mai departe... Sunt mândru de mine, cel care a optat liber pentru o anumită cale şi se străduieşte - uneori nu reuşeşte! - să primească aşa cum se cuvine ceea ce-i este dăruit şi să sporească, prin mici sacrificii, onoarea inestimabilă a dăruirii de sine? Ce fel de mândrie este aceasta? Poţi fi mândru de cineva sau ceva pe măsura iubirii (de aproapele tău ca de tine însuţi)? Oare acest tip de mândrie nu este însoţit de respect şi recunoştinţă? Un fel de a mulţumi cu dragoste lui Dumnezeu pentru că, în lupta sinceră cu tine însuţi, nu Te-a lăsat singur şi ai găsit modul în care să nu-ţi abandonezi mândria, şi onestitatea, şi integritatea, să cadă în ruinătorul, exemplarul amor propriu atât de nociv pentru întreaga istorie a omenirii...

Interviurile Paradox

2008-03-27T03:00:00.000-07:00

"Asa am pierdut timpul si gandul plecarii..."
Interviu cu Virgil Doca-Valmareanu, viceprimarul comunei Valea Marului, editorul coordonator al revistei Varste si Trepte - publicatie a cenaclului Perpessicius-Crihana

Sorina Crihana-Dascalu: Se apropie cea mai importanta sarbatoare crestina si as dori sa discutam despre trei aspecte ale vietii tale (si a valmarenilor între care traiesti). In primul rand, cred ca trebuie sa te intreb - sau sa ne intrebam impreuna - cine este Virgil Doca-Valmareanu - omul? In al doilea, as vrea sa stiu cat de mult se interinfluenteaza profilul religios al cuiva cu statutul de lider politic. In fine, aparent fara legatura, sa vorbim putin despre necesitatea restaurarii picturii si introducerii in circuitul turismului rural a bisericii ortodoxe "Nasterea Maicii Domnului" din comuna voastra. Sa le luam pe rand: de unde vii tu, care-ti sunt radacinile?
Virgil Doca-Valmareanu: Cei mai multi valmareni poarta numele Doca, urmati indeaproape de cei cu numele Badea si/ sau Buleandra. Unii spun ca noi, cei cu numele Doca, am fi neam de greci. Imi place sa cred ca sunt ruda indepartata a lui Zorba Grecul si, ca sa fiu sincer, de multe ori i-am regasit anumite trasaturi sau similitudini in fiinta mea. Ce stiu cu siguranta este faptul ca m-am nascut intr-o familie valmareana, o familie numeroasa, si ca mi-am trait copilaria pe o ulita plina de copii. Copilaria e cea mai frumoasa "clipa lunga" a vietii mele, of, Doamne, ce repede a trecut!... Geanta cu carti, doua capre si cinci iezi, prastia din brau si buzunarele de la pantalonii peticiti pline cu pietre rotunde (eu le spuneam vise - trageam cu vise in nori) si o gramada de povesti - amintiri pe care le am ascunse in sufletul meu de fiu de taran. De multe ori am vrut sa zbor, dar radacinile m-au tras in jos. M-am intrebat adesea (si acum o mai fac, vara, privind cerul senin, din miristea satului) cand mi-au crescut oare? Pe nesimtite mi-au crescut! Asa am pierdut timpul si gandul plecarii - de multe ori am vrut sa plec si tot de atatea ori eu m-am intors ACASA, la izvoare. O intoarcere la inceputuri, la libertatea de a fi eu insumi, de a fi fericit "fara drept de apel". Cu cat imbatranesc mai mult, cu atat mai mult simt in fiecare adiere de vant magia locurilor valmarene. Nicaieri nu ma simt mai bine decat aici, in acest spatiu si intre acesti minunati oameni: Valmarenii mei. Nu sunt cu nimic mai deosebit decat ceilalti valmareni, sunt un "produs al lor", un valmarean suta la suta. Poate diferenta ar fi ca eu imi asum responsabilitati pentru ei la cerinta lor.
S.C.D.: Crezi ca spatiul social-cultural unde se naste cineva ii determina decisiv personalitatea si destinul cuiva?
V.D.V.: Decisiv, nu. insa personalitatea fiecaruia este "amprentata" de tot ce reprezinta locul in care te-ai nascut si oamenii cu care ai "crescut". Eu m-am simtit valmarean oriunde am fost si cu atat mai mult ma simt valmarean printre valmarenii si valmarencile mele frumoase, harnice si aprige. E suficient sa revin acasa dintr-o scurta "evadare" si-mi simt radacinile. Traiesc de fiecare data o stare de beatitudine, simt fericirea apartenentei la acest spatiu. Pur si simplu traiesc o perpetua revelatie, o redescoperire continua, o traiesc si imi place la nebunie. Ceea ce ma anima se datoreaza radacinilor mele, familiei, mamei, locurilor in care am copilarit. E greu de povestit in cateva cuvinte despre simtamintele pe care le traiesc atunci cand imi vad satul din departare. Ma simt implinit atunci cand sunt ACASA. Iar acest "acasa" inseamna chiar si adierea de vant, noaptea tarziu, din prepeleacul lui nea Ion, Nicu sau Mircea.
S.C.D.: Povesteste-mi una singura dintre cele mai frumoase amintiri ale copilariei tale.
V.D.V.: Dificila treaba imi ceri... Cea mai frumoasa ? Pai, cea mai frumoasa poveste - amintire a mea, a vietii mele e chiar copilaria... Cand imi este greu, dupa o zi infernala, in care am stat de vorba cu sute de oameni, ma joc cu printesa mea Dia (pentru mine toti copiii sunt printi si printese) si imi aduc aminte de copilaria mea. Si, daca incep sa iti povestesc, ne prind Mosii de iarna. Doamne, daca ai sti cate nazbatii am facut eu, dracusor mic ce eram!... Ce ma mai batea saraca mama cu clestele de la soba, pentru toate cele pe care i le faceam... Si acum parca vad clestele zbarnaind in mana mamei dupa ce ii inecasem in "balie" 25 de ratuste galbioare si frumoase. Le-a gasit mama aliniate frumos pe sarma de rufe, prinse in carlige. Le pusesem la uscat!... - Michiduta, ce-ai facut ratelor mele!?..., se tanguia mama alergand sa-mi dea cuvenita pedeapsa...Mult prea departe ca sa ma poata auzi, mama nu a aflat nici pana in ziua de astazi ca eu vroiam doar sa le invat sa inoate. Si le-am… invatat! Dar bine, ca si pedeapsa grea am primit pentru asta: o luna intreaga, zi de zi, cate o traista de catina din Rapa Liticaii pentru ratele cele mari. ªi uite asa, colegii jucau fotbal, iar eu,… catina, tata, catina...
S.C.D.: Care ti-au fost - iti sunt - modelele in viata, in pregatirea profesionala, in cultura personala? Parintii, profesorii, colegii si prietenii?
V.D.V.: Nu am avut si nici acum nu am modele. Daca Dumnezeu a creat o diversitate in care fiecare suntem "altceva", a vorbi de modele e un nonsens. Insa inteleg foarte bine intrebarea. Dar mi-a placut cate ceva din multi si atat. Un exemplu: o parte din dl Profesor, tatal tau, as vrea sa fiu si eu. Nu stiu daca am sa si reusesc. As vrea sa fiu puternic, ca tatal meu, care m-a parasit cand aveam 21 de ani, intr-o frumoasa noapte de Paste, dupa ce a tras clopotele Invierii - asa cum spusese de multe ori...
S.C.D.: Virgil, cum sunt valmarenii ca... valmareni? Te consideri reprezentativ (in acest sens) pentru ei?
V.D.V.: Valmarenii sunt parte din mine si eu parte din ei. Sunt harnici si mandri de ei, nu le place sa intoarca privirea, nu privesc inapoi cu manie si nu te lasa niciodata la greu. Sunt toleranti si linistiti si, astfel, au fost dezbinati un amar de vreme, lasandu-se manipulati de altii, pripasiti pe meleagurile noastre. Si astazi mai sunt "Elene" ce incearca sa porneasca un nou razboi al "Troiei". Nu mai au nici o sansa, cu esarfa, fara esarfa, valmarenii isi vor alege un valmarean. O spun si sondajele de opinie, care il crediteaza cu 77% din optiunile lor pe un valmarean. Au fost mintiti atat de mult timp de tot felul de venetici, incat astazi vor sa aleaga pentru ei pe cineva de-al lor, de-al nostru, valmarean 100%.
S.C.D.: Ai doi copii. Le cultivi deliberat dragostea pentru identitatea de valmarean, incerci sa le transmiti consecvent si clar ceva in aceasta privinta?
V.D.V.: Am doi copii, lumina ochilor mei. Imi iubesc copiii enorm, asa cum o face fiecare valmarean, in fiecare zi, in fiecare noapte. Baiatul, fiind mai mare, intelege si ma intelege atunci cand ii vorbesc de "nevoia de a fi valmarean". Insa nici intr-un caz nu fac acest lucru in mod deliberat. Dragoste "cu forta" nu se poate, asa si cu iubirea pentru identitatea valmareana. Tata avea o vorba: "toate lucrurile, Florine, au un timp al lor, e timp si pentru copilarie, si pentru munca, sanatate sa fie…" - si cata dreptate avea!
S.C.D.: Un om politic este neaparat si un om religios, un om credincios? Un lider social-politic este si lider in comunitatea religioasa? Sau, in orice caz, ar trebui sa fie? Religiozitatea, formand fundamental caracterul unei persoane, se regaseste si in ceea ce este esential in personalitatea ta politica?
V.D.V.: Nu stiu daca este religios, dar sunt sigur ca macar credincios ar trebui sa fie. Cu credinta in suflet, cu iubire de oameni, de semenii tai, poti face mai multe si mai usor. Cel mai frumos in viata e atunci cand poti darui altuia, cand poti face bine aducand un zambet pe fata unui batrin uitat intr-o casuta pe deal... Nu cred ca un lider social - democrat este lider in comunitatea religioasa si cu atat mai putin ar trebui sa fie. Si ma refer atat la un lider cleric, cat si la unul ca "model" (un laic "indrumator" in cele religioase). Cred ca lucrurile trebuie sa fie despartite. Preotul paroh poate si trebuie sa colaboreze cu toate institutiile locale: primarie, scoala, politie etc. si atat. Nu cred nici in primarul preot, nici in preotul primar. Nici in preotii consilieri. Ei pot fi buni duhovnici si ne pot ajuta enorm pe noi, cei din administratie, dar nu este nici necesar, nici posibil de fapt, ca ei sa indeplineasca functii in managementul politic. Imi aduc aminte cum tata, in fiecare seara, in genunchi, se ruga in tacere spunand Tatal Nostru. Era momentul in care se auzeau cainii latrand pe drumul plin de noroi. Noi, cei sapte copii, incremeneam in tacere - tacand, respectand credinta venita din sute de ani, transmisa si/ sau mostenita alaturi de un opait innegrit de fumul atator arderi divine. Sunt un om ca toti oamenii, mai mult sau mai putin pacatos decat altii, stiu insa ca am sufletul curat si bun - si mai stiu ca aceasta credinta ortodoxa, primita in dar de la parintii mei, imi este sprijin atunci cind imi este si bine si rau. Eu cred in Dumnezeul caruia i s-au inchinat toti valmarenii mei de la Apostolul Andrei incoace. Nu incerc sa-mi "conving" sau sa-mi "sfatuiesc" concetatenii in acest sens, dar consider ca ar fi mai multa cinste, sinceritate si integritate morala, ca nu ne-am mai schimba dupa cum bate vantul, daca ne-am pastra crezul ortodox.
S.C.D.: Si, reciproc, implicarea ta in viata politica, in problemele comune ale cetatenilor din Valea Marului, ti-a influentat in vreun fel trairile religioase?
V.D.V.: Sigur, de netagaduit. Ca lider social-democrat, am invatat intai sa socializez cu oamenii, sa fiu alaturi de ei, atat la bucurii cat si la necazuri. Nu mi-a fost prea greu, pentru ca am fost de la inceput ca ei, un om simplu, sarac si mereu cu zambetul pe buze. Nu am fost bogat ca altii, mai ales dintre cei imbogatiti pe spatele valmarenilor, am muncit si la CAP cu mama mea, cu ziua, cu saptamana, sau chiar toata vacanta de vara in Insula Mare a Brailei. Am fost si muncitor si sef, mi-a fost si greu in viata - si doar credinta in bunul Dumnezeu m-a ajutat sa ma ridic atunci cand in genunchi eu am cazut. Dumnezeu e in toate cele ce sunt si cine nu simte puterea divina in sine si in jur, mult va patimi!
S.C.D.: Este valmareanul un bun crestin? Poti fi un valmarean reprezentativ fara a fi si un bun crestin?
V.D.V.: Valmareanul e crestin asa cum este fiecare roman, mai mult sau mai putin decat altii. Ce este sigur e ca tinem aproape de credinta noastra stramoseasca, credinta milenara. Suntem crestini prin fiinta, avem valmareni care au imbracat haina preotiei sau calugariei, tineri si tinere care, patrunsi de chemarea divina au devenit monahi prin manastirile Tismana, Grajdeni, Radauti, Runcu, Techirghiol. Acestia au avut ca inainte mergator catre monahism si preotie pe Preasfintitul Iosif Gafton, fiu al acestui sat, ajuns episcop de Arges. Nimeni nu poate fi cu adevarat reprezentativ fara a fi crestin, nici eu, nici ceilalti valmareni. Mai sunt si unii care impart "sarmale" facand-o pe crestinii. Valmarenii i-au etichetat de mult ca fiind "farisei". Sunt valmarean si sunt crestin si, de aceea, doresc din tot sufletul meu sa putem proteja valorile pozitive, adica viata familiala traditionala romaneasca. Ma gandesc in fiecare zi la favorizarea educatiei tineretului in acest spirit si integrarea sa in comunitatea crestina. Trebuie sa promovam particularitatile culturale si istorice valmarene ca un punct de plecare spre intarirea identitatii comunitatii si favorizarea simtului responsabilitatii, cooperarii si creativitatii constructive.
S.C.D.: Iti mai aduci aminte de sarbatorile petrecute la biserica din sat cand erai micut? Erau frumoase, erau "speciale"? Preotul tinea predici culte, pline de invataminte? Ce altceva iti atragea atentia cand participai la slujbe?
V.D.V.: Cu placere imi aduc aminte de "Popa Bulboaca" - tatal iubitei noastre poete valmarence Speranta Miron, de "Popa Stratan", cu mersul sau leganat si pildele sale de la terminarea slujbelor, cand vorbea de "Palestina si Locurile Sfinte", "Sa luam aminte si sa ne bucuram!". Imi aduc aminte de faptul ca mereu ma intreba preotul Stratan daca am mancat cozonac. "Mancat, parinte, mancat…" raspundeam eu spasit si niciodata nu se intampla nimic grav. Si cate oua rosii primeam in cimitir de Paste! Poate pentru ca eram sarac, cine stie?
S.C.D.: Parintele Stratan avea un glas foarte frumos. La mesele de acasa canta cu prietenii Mi-e dor (de munti, de Caraimanul...), Ciobanas (cu trei sute de oi...), Mai am un singur dor si altele... Si nu te intreba pentru ca erai sarac, ci pentru ca iubea copiii, era bland si apropiat lor... Ce alte simboluri ale crestinismului valmarean, "embleme" locale, au existat sau vor exista pe teritoriul comunei?
V.D.V.: Pentru ca imi place enorm istoria si mai ales istoria valmarenilor, am cautat si voi cauta toata viata mea sa le redau istoria furata prin nescriere. Stiu ca, inca din anul 1685, cand domn al Moldovei era maritul Cantemir Voda, stramosii nostri aveau loc de inchinare "biserica mare din caramida". Mai tarziu, prin anul 1809, satul nostru avea patru biserici - lucru care demonstreaza ca valmarenii au fost iubitori de Dumnezeu din vremuri stravechi si ca satul era o localitate puternica din punct de vedere economic, marturie stand si crucile din marmura de prin anii 1800, duse de mine in curtea Sfintei noastre biserici. Pentru toate acestea, si pentru ca stiu ca bisericile ne-au fost lasate ca mostenire si ca avem datoria morala de a le pastra si a le transmite mai departe, am initiat trei proiecte de hotarare privind restaurarea bisericilor valmarene, dar si pentru realizarea unui monument crestin pe care l-am numit "Crucea voievozilor".
S.C.D.: Sa revenim la "batrana" biserica din sat. De cand dateaza constructia, pictura, icoanele? Oricare lacas de cult, de oriunde, este unic. Dar prin ce anume ramane, in sufletul trecatorului grabit, biserica valmareana?
V.D.V.: Piatra de temelie pentru biserica noastra a fost pusa la data de 20 mai 1896, iar la data de 5 aprilie 1897, Episcopul Ieronim al Romanului sfinteste biserica din Valea Marului, judetul Galati, cu hramul "Nasterea Maicii Domnului". Ctitorul bisericii noastre, preotul Gheorghe Gafton, era tatal viitorului episcop Iosif Gafton, nascut in acelasi an al zidirii frumoasei noastre biserici. Stiu ca ultima data biserica a fost pictata in anul 1978, iar icoanele sunt vechi si frumoase. Portile imparatesti sunt facute inainte de primul razboi mondial, prin anul 1913. Eu spun ca anul 1896 a fost un an generos pentru suflarea satului, un an al zidirii care dainuie si azi. Pentru mine - si sunt sigur ca si pentru majoritatea valmarenilor - biserica este locul cel mai pretuit din localitate. Aici au primit Tainele Botezului si Cununiei cu totii si tot prin lacasul de cult au trecut cei dragi noua inainte de a merge spre cele vesnice. Biserica noastra e unica in primul rand prin faptul ca e si singura, dar mai mult de atat, eu cred ca ea poate ramane in sufletul trecatorului prin ritualul savarsit si mai ales prin slujitorii ei, slujitorii unei Biserici Vii si Nemuritoare.
S.C.D.: Exista un proiect de restaurare a picturii in fresca de la sfantul lacas. Ce ne poti spune concret despre acesta?
V.D.V.: E un vis mai vechi al meu, visul de a reda frumusetea vechii picturi din Sfanta noastra biserica. Saptamana viitoare voi incepe procedurile legale privind atribuirea contractului de restaurare a picturii in fresca si promit valmarenilor mei ca, imediat dupa Sarbatorile de Paste, sa incepem lucrarea pentru a o finaliza spre toamna. Sa ne dea Dumnezeu sanatate si suflet curat, si asa le vom duce la bun sfarsit pe toate, noi valmarenii, pentru cei ce suntem valmareni in fiecare zi, nu o data la patru ani. Doamne ajuta!
S.C.D.: Iti multumesc si astept sa ne continuam conversatia peste doua-trei luni, cand sper ca se vor fi intamplat cateva dintre aceste "inceputuri bune" de la Valea Marului.

Numarul 2 Varste si trepte

2008-03-27T01:41:00.000-07:00

De la Bruxelles, Strasbourg si Bucuresti, din nou la Valea Marului

A aparut cel de-al doilea numar al revistei Varste si trepte, publicatie editata de cenaclul Perpessicius-Crihana. Dedicat femeilor si inceputului de primavara al unui an important in schimbarile privind nivelul de trai al romanilor, acesta a fost primit cu incantare atat de catre localnici, cat si de publicul larg. La „sarbatoarea“ culturala de la Valea Marului au fost prezenti, ca de obicei, membri ai atelierului de creatie Perpessicius – si ai revistei Paradox – de la Bucuresti, dar si alti invitati cu totul si cu totul speciali pentru valmareni: dna europarlamentar Adriana Ticau (Comisia pentru Transporturi si Turism), dna Sorina Crihana-Dascalu, director executiv al Editurii Perpessicius, dna ing.dr. Ancuþa Nedelcu, cercetator stiintific (Institutul National al Cercetarii-Dezvoltarii pentru masini si instalatii - agricultura si industria alimentara), ca sa dam numai cateva exemple – si, intors recent de la Strasbourg, de la expozitia de arta traditionala romaneasca (masti, costume etc.), indragitul actor galatean Paul Buta. Organizat de catre dl Virgil Doca-Valmareanu, viceprimarul comunei si editorul coordonator al revistei Varste si trepte, cu sprijinul dnei redactor-sef Maria Gafton, al dnei consilier local Sofia Buhoci si al celorlalti membri ai echipei redactionale, evenimentul a avut loc într-o atmosfera calda, prieteneasca, destinsa, in care s-au putut si discuta probleme legate de integrarea europeana prin cultura rurala, de comunicare, conservarea valorilor nationale, de creativitate si stimularea inventivitatii oamenilor de la sate, despre atragerea de fonduri pentru proiectele de dezvoltare, dar si sa se rada in hohote cu „Pacala“, sa se joace o superba hora „ca pe la noi“, ori sa se ofere, reciproc, autografe si suveniruri simbolice (icoane, tablouri, carti etc.). Dna europarlamentar Adriana Ticau a aratat ca este foarte impresionata de activitatile frumoase de la Valea Marului, ca se simte ca in mijlocul familiei si a „povestit“ despre cum se lucreaza in Parlamentul European si in celelalte institutii UE-CE de la Bruxelles si Strasbourg. Apoi, a stat de vorba cu majoritatea cadrelor didactice si copiilor (dintre micii „redactori“, „reporteri“, „tehnoredactori“), felicitandu-i pentru munca lor si reamintindu-le ca numai prin educatie si permanenta cultivare, printr-o continua pregatire profesionala, li se vor putea deschide toate usile lumii civilizate contemporane. Dna Sorina Crihana-Dascalu a transmis auditoriului un mesaj din partea dlui prof.univ.dr. Marcel Crihana – editorul senior, privind trei aspecte: cultura si tranformarile de mentalitate presupun in mod necesar o buna comunicare, exprimarea libera, sincera si deschisa, a opiniei fiecaruia; valmarenii ar trebui sa priveasca mai putin in trecut si mai mult in prezent si viitor – sau, in cazul in care se analizeaza trecutul, sa se accentueze exclusiv pe ceea ce a fost pozitiv si constructiv; de asemenea, este de dorit sa fie cu totii atenti la oamenii de valoare de langa ei, de printre ei, pentru a nu se pierde mai departe ceea ce acestia ar putea face bun pentru comunitate. Dl Virgil Doca-Valmareanu a avut o scurta dar convingatoare expunere despre identitatea valmareana si „batranele“ principii, de pe „trepte“ urcate demult, ce merita a fi pastrate si transmise generatiilor urmatoare. Asteptam cu interes numarul al treilea si le dorim succes!

(re)lansarea revistei Varste si trepte

2008-01-07T03:32:00.000-08:00

Reporter: Se întâmplă mai rar ca un specialist cu experienţă în comunicare şi media din Bucureşti să meargă în provincie pentru a se întâlni cu „amatori“ în presă, deci cu persoane care nu se ocupă cu publicistica profesional sau care abia debutează în domeniu. Cine sau ce te aduce - cu adevărat - la Valea Mărului şi în redacţia revistei Vârste şi trepte?

Sorina Crihană-Dascălu: Este o falsă idee cea pe care ai avansat-o! Sunt foarte multe tipuri de personalităţi din media care „încalcă regula“ conturată de tine (de fapt aceasta nu există pentru cei la care ne referim). Două din acestea cred că sunt mai uşor de remarcat: tipul oamenilor care stabilesc acest gen de relaţie prioritar în scopul sporirii „capitalului“ lor de imagine şi, altul, poate că al celor mai numeroşi, al celor care îşi ajută semenii din considerente sufleteşti şi spirituale.

R.: Faci parte din vreuna din aceste categorii?

S.C.D.: Da şi nu. Da, pentru că, deşi nu urmăresc „deliberat“ să las pretutindeni o impresie bună „construindu-mi“ o imagine pozitivă, atunci când se întâmplă astfel, fără voia mea, nu pot să refuz contribuţia sinceră a celor din jur la modul cum sunt primită între ei şi la cum este receptată activitatea mea - dimpotrivă, mă bucur şi încerc să le fiu recunoscătoare. Sunt un om obişnuit. Dacă prima dată când mă aflu undeva nu mă preocupă aproape deloc „capitalul“ de imagine, cum am spus, atunci când simt că acesta mi-a fost creat de către ceilalţi cu deschidere şi prietenie, mă întorc cu plăcere lângă ei. Nu pot fi indiferentă la cum mă văd şi să nu mă întreb de ce au o asemenea „percepţie“ a cine sunt şi ce reprezint.

Da, şi pentru al doilea tip de care am vorbit - fiindcă, de mulţi ani - sau poate dintotdeauna, dar fără să-mi dau seama -, nu pot să realizez nimic dacă nu există în ceea ce am de făcut aceste componente: sufletească şi spirituală. Apoi, apropo de veridicitate, cred că un adevăr desprins din viaţă este că un om de cultură, cu cât devine mai „profesionist“ - îi spui tu - cu atât „coboară“ mai ades în „cetate“, este mai apropiat celorlalţi şi vine în întâmpinarea lor, „împărtăşindu-şi“ cu ei valorile şi principiile.

R.: Şi nu, de ce?

S.C.D.: Nu, pentru că nu mă consider un „specialist cu experienţă“ în comunicare, PR şi media. Sunt în mare măsură formată în acest domeniu, dar experienţa mea profesională este încă insuficientă (pe nivel fundamental). Din fericire, nu am „îmbătrânit“ - mai am şansa, sper adică, să „cresc“.

Nu, şi deoarece obiectivele, idealurile şi criteriile de evaluare sufleteşti-spirituale au nevoie de o reciprocitate între cei implicaţi în împlinirea acestora. Nu este îndeajuns să-i admiri pe oamenii de care ai nevoie. Sau să le recunoşti talentul. Nici măcar, să zicem, să-i iubeşti. Este necesar să lucrezi - să „pui la lucru“, şi tu, tot ce ai mai bun - alături de ei, să te străduieşti, să faci chiar mici sacrificii, să renunţi la tine pentru ceea ce aveţi în comun. Dacă nu e aşa, nici eu nu sunt acolo...

R.: Şi ai găsit această reciprocitate la Valea Mărului, respectiv la Vârste şi trepte?

S.C.D.: Valea Mărului şi Vârste şi trepte fac parte dintr-o chestiune particulară, la care voi reveni pentru a-ţi răspunde la întrebarea „cine sau ce“ m-a adus aici. Voiam să spun că, deşi sunt un om „cu mult suflet“ (şi, îmi îngădui să mărturisesc, „cu oarece spirit“!...), nu mai am 20 de ani, nu mai „umblu cu inima în palmă“, cu „lacrimi în priviri“, nici nu-mi mai irosesc mintea pe oriunde mă poartă meseria într-un moment sau altul. Dacă nu găsesc rezonanţa cuvenită, rareori, de fapt numai ca excepţie, insist să conving pe cineva că nu-şi prea cunoaşte rostul pe lume, şi-a abandonat calea, vocaţia sau că nici cu înţelegerea sensurilor nu stă prea bine... Nu fac „misionarism“.

R.: Această atitudine nu intră în opoziţie cu normele presei creştine, de care eşti atât de ataşată?

S.C.D.: Nu. Canalele mediatice ortodoxe fac misiune, nu misionarism, nu propagandă pentru o ideologie. Publicul acestora este liber să aleagă, nu manipulat sau persuadat cu orice preţ.

R.: Printre altele, eşti şi psiholog. Nu vezi în jur numai „cazuri“ de analizat şi „tratat“?

S.C.D.: Nici gând. Fac apel la pregătirea mea în acest sens numai dacă îmi este cerută intervenţia şi, în ultima vreme, aproape exclusiv dacă îmi este solicitat sprijinul de către cei dragi. Cred că e agresiv gratuit şi de prost gust, ca să mă exprim elegant, să-i cunoşti „metodic“ neîncetat pe cei din jur, să teoretizezi asupra vieţii lor continuu, ca şi cum i-ai studia, le-ai pune în permanenţă sub lupă intimitatea, i-ai diseca şi le-ai sorta „bucăţile“ în „cutiuţe“ cu etichete... Sutele de psihologi „scoşi pe bandă“ de facultăţile noastre de azi abuzează de această calitate a lor - din dorinţa de putere, de control asupra uriaşei forţe care este psihicul individual sau psihismul social, ajung de fapt vulnerabili... Dar ne-am abătut de la subiectul nostru...

R.: Da. Valea Mărului.

S.C.D.: Satul natal al tatălui meu, profesorul univ.dr. Marcel Crihană. Indirect, părinţii mei m-au „trimis“ din nou aici. Dar în primul rând îi datorez prezenţa mea printre vălmăreni lui Virgil Doca, viceprimarul lor şi, de departe, un lider charismatic, probabil şi în politică, dar mai ales în cultura locală.

R.: Sunteţi prieteni?

S.C.D.: Da, desigur. Dar acest aspect nu este important aici. Perspectiva sugerată de tine i-ar diminua meritele şi nu ar fi drept. Iniţiativele privind proiectul unui aşezământ cultural în comună şi pe acela al revistei pe care tocmai o lansăm îi aparţin în întregime. Iar ceilalţi coordonatori sunt, de asemenea, vălmăreni. Sunt reuşitele lor.

R.: Deci nu ai venit din prietenie?

S.C.D.: Nu, fireşte. Dar am rămas în echipă şi din prietenie.

R.: De ce „probabil“ este un lider politic al vălmărenilor? Nu eşti sigură?

S.C.D.: Nu. Dacă în cultură şi presă este nevoie de acea reciprocitate pe care o menţionam, la bine şi la greu, în politică e şi mai „rău“. Oamenii din comunitatea pe care îţi şi le propui să o administrezi trebuie nu numai să-ţi răspundă prin implicare şi să te accepte să-i îndrumi, ci trebuie mai cu seamă să nu se şi să nu te lase „baltă“ în faţa obstacolelor, cum îi place lui să-şi laude consătenii („vălmărenii mei nu mă lasă niciodată la greu“). Este foarte frumos şi atractiv să scrii, să te documentezi, să creezi, să faci artă etc. E minunat să împarţi cu toţi bucuriile, sărbătorile, distracţia... E ca şi cum ai merge numai la botezuri, cununii şi aniversări fericite. Dar piatra de temelie în politică este spiritul civic în depăşirea dificultăţilor, crizelor, conflictelor, tensiunilor, în raportarea la rateuri etc.

R.: Şi care este incertitudinea ta?

S.C.D.: Obiectiv privind lucrurile... Virgil este viceprimar de vreo 7 ani, dacă am reţinut corect. Este tânăr, entuziast, deştept, integru, are foarte multe de oferit vălmărenilor. Este fără nici o îndoială „conducătorul“ cel mai potrivit pentru specificul lor. Dar ca lider politic, greşeşte prin prea multă generozitate. Nu este deocamdată grav, dar se poate agrava. Vrea să le dăruiască totul, să rezolve toate problemele de unul singur, să-i suplinească în tot ce poate, să-i „menajeze“ faţă de griji... În acest fel, oamenii asistă ca la un spectacol - superb, de altfel - şi nu-şi dau seama ce se întâmplă în „culise“. Nu mă miră că majoritatea nu ştiu, de atâţia ani, cine a avut cuvântul hotărâtor, credinţa că se pot transpune în practică şi tăria de a duce până la capăt idei şi proiecte realmente vitale existenţei şi dezvoltării comunei lor. Ce ştiu sigur acum, după ce colaborăm de câteva luni, este că intenţiile lui nu sunt de a-i determina la „dependenţă“ de el şi deciziile lui - doar li se dedică fără să aştepte nimic în schimb. De aceea nu sunt sigură de „flerul“ lui în opţiunile managementului politic. Mă tem că se lasă „exploatat“ şi îşi asumă o răspundere ce-l depăşeşte. O consecinţă interesantă (dar tristă uneori) este, din păcate, că în prim plan trec alte chipuri (măşti, le denumesc eu) - de obicei, reuşitele sunt arogate ca merite ale acestora, iar eşecurile îi sunt atribuite lui.

Reamintesc că la Vârste şi trepte am asigurat numai un modest suport în consultanţă, din „ascultare“ iniţial - de tatăl meu, care este fondatorul publicaţiei (de la începutul anilor 70). Dincolo de asta, este revista lui Virgil Doca - pentru vălmăreni. Depinde de el cum va deveni o revistă a vălmărenilor (nu doar pentru ei, nu doar dăruită lor...). Eu am încredere deplină (în el) că va fi bine.

R.: Este necesară o revistă de cultură în mediul rural?

S.C.D.: Viaţa culturală de la sate este deficitar mediatizată. Iar cel mai eficient mijloc de promovare a acesteia, cu mare impact, este un canal de comunicare „în masă“ local. Şi, mai mult, revista este, prin natura ei, cultură.

R.: Mulţumesc. Un gând pentru gălăţeni?

S.C.D.: Să citească ziarul Stres! Am avut multe surprize incitante răsfoind cele mai recente numere! Şi eu îţi mulţumesc.

primul numar Varste si trepte

2008-01-07T03:07:00.000-08:00

A aparut, in sfarsit, primul numar din seria noua a revistei de cultura VARSTE SI TREPTE. Lansat in preajma Craciunului, langa bradul impodobit, a constituit unul dintre cele mai frumoase daruri facute valmarenilor cu ocazia sarbatorilor de iarna 2007, de catre echipa editoriala: prof.univ.dr. Marcel Crihana, editor senior, Sorina Dascalu, consultant comunicare/PR/media, Mircea Dascalu, consultant design/dtp, Virgil Doca Valmareanu, editor-coordonator, Maria Gafton, redactor-sef si ceilalti membri ai redactiei: Speranta Miron, Geta Doca, Panaintita Batros, Rebeca Dascalu, Viorel Munteanu, Alexandru Gafton, Iulian Varlan, Costica Costea, Vasile Curteanu, Catalin Petcu, Dan Doca. Veti putea citi si on-line revista, pe site-ul www.primariavaleamarului.ro.
Asteptam mesajele dv la redactie si, desigur, propuneri privind continutul revistei.

Multumim, pentru sprijinul acordat, reprezentantilor Editurii Perpessicius din Bucuresti.

Pentru organizarea lansarii, care a avut loc la scoala noua din Coasta Vaii, Valea Marului, judetul Galati, multumim, de asemenea, preotului paroh valmarean, consilierilor administratiei locale, cadrelor didactice, parintilor, elevilor si sponsorilor.
Partener principal, brutariile PAJURA si magazinele BACSORIDANA, adm dna Sofia Buhoci.

colaborare diaspora

2008-01-07T02:51:00.001-08:00

Buna ziua !
Sunt scriitoarea Nusa Ilisie . Imi face o placere deosebita sa va anunt apropiata aparitie on-line a revistei LETRAS RUMANAS , publicatie in limba spaniola a scriitorilor romani . Revista este initiata de un grup de romani care traiesc -ori s-au stabilit -in Spania si tarile sud-americane si este sustinuta de organizatii de romani din tari de limba spaniola .Revista LETRAS RUMANAS isi propune sa contribuie atat la promovarea literaturii romane in spatiul de cultura ibero-american cat si cunoasterea mai buna a scriitorilor de origina romana care scriu si in limba spaniola
Obiectivul ei consta in valorificarea creatiei literare romanesti prin prezentarea acesteia intr-o limba de larga circulatie . In vederea acestei aparitii , suntem interesati de contacte cu autori romani care au creatii traduse in limba spaniola sau scriu direct in limba spaniola ; solicitarea se adreseaza tuturor autorilor romani , indiferent de locul de domiciliu si de genul literar adoptat .
De asemenea , ne pregatim sa deschidem si revista on-line CURTILE DORULUI , care va fi o revista completa scrisa numai in limba romana , unde , ca romani din Spania , dorim sa reflectam puntile de legatura din romanii aflati in toate regiunile lumii . Pentru aceasta publicatie , asteptam orice fel de materiale , din partea oricui doreste si are ceva de spus .

Doresc sa mentinem legaturi stranse si sa colaboram impreuna la afirmarea identitatii noastre culturale .
Asteptam cu placere si interes raspunsurile Dvs. ca si articolele si creatiile pe care ni le incredintati.
Cu stima,
NUSA ILISIE , editor

--
LETRAS RUMANAS o revista literaturii romane in spaniola
e-mail : letras.rumanas@gmail.com

Distinctii speciale

2007-11-02T08:11:00.000-07:00

Premiile PERPESSICIUS-CRIHANÃ
ZILELE EDITURII PERPESSICIUS-BUCURESTI
26-27 octombrie 2007

1. PREMIUL DE FIDELITATE - MEMBRI FONDATORI
- DUMITRU DUMITRICÃ - POEZIE PENTRU PÃRINTI
- GHEORGHE POPESCU GER - POEZIE ÎNTR-UN VERS
- GEORGE PEAGU - PARABOLE
- ION MALANCU
- IULIAN NUTÃ
- MARIA ADAM - ÎNGRIJIREA VOLUMULUI POSTUM IOAN NISTOR

2. PREMIUL PENTRU INITIEREA SI SUSTINEREA DE PROIECTE CULTURALE-educationale
- ANITA BRANZEI
- MARIA GAFTON
- GETA DOCA
- ALEXANDRU GAFTON
- VIRGIL FLORIN DOCA
- premiul pentru PROMOVAREA PROIECTELOR CULTURALE PE WEB
DANIEL DOCA
* persoanele premiate cu aceasta distinctie sunt din Valea Mărului, Galati.

3. POEZIE RELIGIOASÃ
- FLORICA CEAPOIU - POEZIE CU FORMÃ FIXÃ
- FLORIN GRIGORIU - „PROFESORUL MEU DRAG“

4. POEZIE DE DRAGOSTE
- MARIA NICULESCU - POEZIE CU SUBIECT MITOLOGIC
- VICTORIA MILESCU - POEZIE CU SUBIECT MITOLOGIC
- ADINA ENÃCHESCU

5. POEZIE ÎN STIL JAPONEZ
- ADINA ENÃCHESCU - HAIKU, TANKA
- CEZAR MIHAIL BUCUR - HAIKU-URILE IUBIRII - POEZIE PENTRU MAMA

6. DEBUT
- ANA PANOVICI - COLEGIUL „MATEI BASARAB“

7. PROFESORUL MEU DRAG
- ION C. STEFAN
- NICOLAE TUDOR
- NICOLAE MOHOREA-CORNI - FIDELITATE, si premiul „IDEI BASTARDE“
- GEO CÃLUGÃRU - ACROSTIH
- NICUSOR CONSTANTINESCU - EPIGRAMÃ.

Fiecare sat trebuie sa aibă CARTEA-LUCRAREA lui

2007-10-31T04:46:00.000-07:00

Nicolae Mohorea-Corni: Domnule Virgil Doca, dă-mi voie, mai întâi, să-ţi spun pe nume - pentru că eu sunt un „vechi“ dascăl şi scriitor, coleg de facultate cu Nichita Stănescu, iar dumneata eşti foarte tânăr, iar ca om de condei, deocamdată, ţi-ai făcut „debutul“ numai în sprijinul la editarea unei monografii a satului Valea Mărului şi, pe alocuri, răspunzând la întrebările jurnaliştilor, dar în calitate de viceprimar.

Virgil Florin Doca: E prea mult spus „om de condei“ - şi în general, dar mai ales în acest moment. Nu mi-am propus să devin scriitor, cu toate că simt nevoia să las o „mărturie“ pe hârtie despre multe experienţe trăite de mine. Ceva există „la sertar“ (dar nefinalizat, ca o memorie vie) – un vers, un eseu, un ciot de roman... Încă nu a venit timpul să prezint altora ceea ce scriu. Simt însă, uneori, că ar putea fi „aproape“ şi vremea acestei forme de exprimare. Nu mă grăbesc. Îmi plac lucrurile făcute încet. La foc mocnit. Sper ca timpul să nu o „ia înainte”...

N.M.C.: Printre preocupările dumitale se află şi o antologie de documente despre Valea Mărului. Şi eu îngrijesc o monografie care va apărea în curând la Editura Perpessicius. Nu este scrisă de mine, dar fiind o carte de istorie a locurilor mele natale, mi-a făcut o deosebită plăcere să mă ocup de „soarta“ acesteia ca lector şi consilier editorial. Este vorba de Corni, Măcişeni şi alte câteva sate din judeţul Galaţi, unde eu am copilărit. Vreau, de aceea, să ne începem discuţia cu problema necesităţii apariţiei acestui gen de lucrări: monografiile despre zona rurală a ţării.

V.F.D.: Monografiile nu mai sunt demult o necesitate ci, pur şi simplu, ceva imperativ, vital pentru satul românesc - şi nu numai. Interesul pe care îl aveţi pentru trecutul locului unde v-aţi născut îmi aduce o mare bucurie. Nutresc întotdeauna o deosebită preţuire pentru oamenii care trudesc la editarea unor monografii ale satelor. Sate uitate de timp. Căutaţi prin negura timpului şi redaţi istoria satelor cornene, istoria „furată“ prin „nescriere”. Satul reprezintă „veşnicia”, iar oamenii ca dvs. sunt „condamnaţi“ a reda nostalgia unui timp, sau poate nostalgia unui alt timp, atât de diferit de al nostru!...
Monografia reprezintă nevoia de a înţelege funcţia simbolică a unor vorbe vechi de când lumea (spuse seara târziu la lumina focului din sobă, lângă cana cu vin, de moşnegi cu barbă albă şi ochi vii), a unei cruci „modeste“ făcute din trunchiul unui copac bătrân şi a unui „banal“ ciob de oală spartă... Da, domnule profesor, fiecare sat trebuie să aibă Cartea-Lucrarea lui. Cartea despre trăitorii lui ca oameni, frânturi de spirit şi istorie.
CARTEA trebuie să vorbească de altarele de rugăciune, de identitatea localnicilor, de un Ştefan cel Mare şi Sfânt, de stejarii seculari din Pădurea Negrila, de tot ce a fost şi ce este. LUCRAREA trebuie să rămână mărturie scrisă celor ce vin, cartea trebuie să spună lumii întregi că pe acele locuri unice a existat şi există viaţă - unică şi aceasta. Viaţă adevărată şi simplă. Da, monografiile sunt vitale!

N.M.C.: Preocuparea pentru o monografie bună face parte din grija mai generală faţă de cultura locală. Trebuie să fie bine conturată secţiunea culturală într-o monografie? Se poate face abstracţie de aceasta?

V.F.D.: Neîndoielnic, fiecare monografie trebuie să aibă o importantă parte culturală. Secţiunea cultural – confesională reprezintă o Carte în sine integrată în CARTEA CEA MARE. Cum să lipsească versul, basmul, naiul şi cântul, şi jocul? Bogăţia de valori etno-folclorice reprezintă chiar „emblema“, amprenta unui anumit tip de univers rural. Gânduri şi fapte, mentalităţi colective şi individuale, cântece şi poveşti „din casa bunicilor“, mereu „anonime”, sentimente umane cristalizate în mici „opere de artă“, toate acestea, e musai sa apară în CARTE. Scrieţi astăzi despre bucuria de „atunci”. Căutaţi în toate, aparent neînsemnate, înţelepciunea autohtonă, ascultaţi bocetul mamei şi tânguirea doinită a tatălui.
Redescoperiţi prin litere „slova” ce face cuvântul. Vorbiţi de cultura populară sub toate „chipurile“ ei din satele Corni, Măcişeni şi Urleşti. E simplu, începeţi cu naşterea, botezul, nunta şi înmormântarea, lucruri esenţiale ale vieţii noastre. Acestea au fost şi vor fi mereu însoţite de suferinţă şi fericire. Lumină şi întuneric. Dragoste şi ură. Când toate astea vor fi în Cartea dumneavoastră, în Cartea mea, în Cartea noastră, atunci va fi bine. La început a fost Cuvântul rostit, abia mai apoi Scrierea. Transmis din tată în fiu, Cuvântul a ajuns la noi. Astăzi, din slove trebuie făcută LUCRAREA, ca o trecere de la Alfa spre Omega – „Începutul” trebuie să rămână întipărit Prezentului pentru a fi redescoperit în Viitor.

N.M.C.: Prezervarea şi promovarea valorilor naţionale şi locale prin intermediul cărţilor (nu numai monografii, ci şi alte tipuri de studii, antologii, colecţii documentare etc.) sunt numai două dintre obiectivele şi activităţile culturale în care ar trebui să se implice prioritar administraţia locală. Sau nu ar trebui? Cum vezi dumneata lucrurile?

V.F.D.: Lucrurile sunt simple. Dacă toate valorile despre care vorbeam au existat de-a lungul a sute de ani, de ce astăzi le pierdem?
Nu suntem în stare să păstrăm moştenirea primită? Nu înţelegem că moştenirea aceasta reprezintă în primul rând o datorie şi numai după îndeplinirea ei putem vorbi şi de un drept?
Conservarea şi promovarea valorilor naţionale prin intermediul cărţilor au nevoie de implicarea autorităţilor locale. Dar e prea puţin! Copilul meu, fiu de ţăran va ajunge să ştie despre caloian, lăutul de Sântu’ Toader, povârla, vălăretul - jucatul colacilor de Paşte, tocmirea ciobanilor – Proorul Sf. Gheorghe – împodobirea satului de către tineri şi bătrâni cu salcie, ovideniile, moşii de iarnă - cu plăcintă, colaci şi ouă fierte, moşii de vară (pomană cu vase de mâncare), Floriile – „băutul“ Mărţişorului, Sânzienele, Magia flăcăului, peţitul şi împăcăciunea, grija - pomul vieţii, Căutarea părţii lipsă, Crucea de gheaţă (Boboteaza) ş.a. din cărţi? Mă îngrozesc că într-un timp nu prea îndepărtat toate acestea vor fi doar în foi tipărite!
Cum vom păstra şi perpetua jocuri „arhaice“ ca pâca, ţurca, pălita, leapşa, mingea la cadril, mingea la perete, mingea la goci, castel... Prin descrieri pe hârtie?
Da, putem culege şi arhiva blesteme şi descântece (de plecate, de rohin, de leac, de ursită, de durere, de deochi, de buba „ră” („rea“), de beţie, pecingine, curvăsărie, de strâns, pentru duşmani, năjitul, cartea de Sancă, farmece de dragoste şi de ursită, cântece populare, doine, balade, ghicitori, proverbe, strigături, poezie populară, basme populare, regionalisme, termeni etnografici, toponomie, ritualuri bisericeşti şi de nuntă, botez, înmormântare, pomană etc... Şi tot e puţin.
Dacă toate astea vom şti să le ţinem în viaţă atunci va fi bine. Şi va rămâne la fel: „Veşnicia s-a născut la sat”.

N.M.C.: Ce alte priorităţi culturale mai sunt la sate, cum se regăsesc în proiectele aflate în curs de desfăşurare şi în ce fel sunt implicate primăriile în acestea? Ce se întâmplă la Valea Mărului, în acest sens?

V.F.D.: „Pentru a fi preocupat de cultură, individul trebuie mai întâi să depăşească criza materială şi de aceea cultura nu este o preocupare binevenită...” – sună „ca dracu’“ ... cum spunea domnul Petre Roman într-un alt context, dar e o judecată a timpurilor în care trăim. Primarii nu investesc în cultură. Primarii sunt legaţi politic de scaun. Au nevoie de voturi. Cultura nu aduce voturi. Căminele culturale au devenit baruri, săli de nunţi şi cumetrii. Bibliotecile au fondul de carte învechit şi perimat. Învăţătorii - „primele făclii ale culturii” - sunt astăzi doar lumânări fumegând a disperare. La Valea Mărului suntem iar... la „începuturi”. Plecând de la premisa că aşezarea, ordinea reprezintă creaţia comunităţii şi a timpului, am reuşit împreună cu oameni de suflet să întocmim o strategie pentru păstrarea moştenirii culturale. Parte din arealul cultural Moldova de jos sau de câmpie, arealul nostru cultural a cunoscut un puternic fenomen de industrializare şi dezrădăcinare.
Avem nevoie de Tainic, de Profund, avem nevoie de un loc în care să ne regăsim cu toţii într-un „Sfat“ pentru Tradiţia vălmăreană. Un punct de sprijin în aflarea Semănătorului încă viu.
Avem nevoie de cultură! Avem nevoie de istoria noastră! Avem nevoie de fiecare vălmărean în parte!
După perioada marilor „directive culturale“, traversăm un adevărat „deşert cultural“. Astăzi trebuie să ieşim din impas. După vremurile tulburi prin care am trecut, a venit şi timpul să ne aplecăm spre credinţă şi viaţă spirituală, spre cultură – eternitatea satului. Întoarcerea cu faţa spre cultură ca o întoarcere a „seminţelor“, a „bobului de grâu“ către „rădăcini“ - este o recunoaştere a faptului că noi, „fiii risipitori“ ne recunoaştem greşeala, dar căutăm soluţii. Propunerile noastre de soluţii le-am strâns în „Strategia locală pentru cultura vălmăreană”:
„... - construcţia unui Centru de Cultură şi resurse alternative;
- conservarea, protejarea şi promovarea tradiţiilor, obiceiurilor şi a altor elemente care definesc patrimoniul imaterial vălmărean;
- «Parteneriate culturale cu satul meu - „fiii satului“ se vor întoarce vremelnic la izvorul naşterii lor – primind şi dăruind!, în simetria şi reversibilitatea gesturilor culturale şi istorice»;
- biblioteca viitorului are nevoie de prieteni – ea reprezintă distincţie, ideal de educaţie – biblioteca vălmăreană trebuie să devină un edificiu nobil – minim 20.000 de volume – carte nouă, calculatoare şi internet (biblioteca trebuie să devină un punct de acces la informaţie şi cultură, un loc de coeziune-comuniune şi incluziune socială“.

N.M.C.: Am auzit că eşti printre coordonatorii unei echipe de iniţiativă care intenţionează reînfiinţarea cenaclului Perpessicius - Crihană la Valea Mărului, poate în colaborare cu atelierul nostru de creaţie de la Bucureşti (Perpessicius), şi reeditarea revistei Vârste şi trepte, care a fost condusă cândva de domnul prof. univ. dr. Marcel Crihană.
Ce ne poţi spune despre acestea? Cine mai face parte din echipă şi cu ce gânduri porniţi „la drum“ din nou?
Crezi că îl poate egala cineva pe domnul Crihană în harul pe care l-a avut şi îl are ca îndrumător cultural? Şi, de ce va rămâne Perpessicius o „emblemă“ a cenaclului de la Valea Mărului? Ce vă leagă de această uriaşă personalitate a culturii române?

V.F.D.: Da. E bine spus, încercăm. Dar ştiţi cum este... „Facerea“ musai să dureze 9 luni, iar naşterea... să se lase cu dureri. Pentru anul bugetar 2008 vom aloca fondurile necesare pentru toate acestea. Întâi aşezământul cultural. Cupola. Pentru revistă, oamenii „lucrează”. Doamna învăţătoare Maria Gafton (membră a cenaclului Perpessicius-Crihană) e cea mai sufletistă. Profesori, învăţători, preotul satului şi... oameni simpli. Nu, nu cred că cineva îl poate egala pe domnul profesor Crihană. Nici nu cred că pot exista termeni de comparaţie.
De ce Perpessicius? Avem nevoie de Perpessicius „cel dedat cu suferinţa” în fiecare clipă. Numai o atitudine stoică faţă de asprimea vieţii de la sate poate să ne ajute să mai găsim timp, putere şi înţelegere pentru cultură - pentru latura noastră sufletească şi spirituală. Apoi, chiar şi reînfiinţarea cenaclului şi a revistei, „naşterea“ se face în durere... Perpessicius înseamnă modelul unui om „tăbăcit de suferinţă”, urmat în mod exemplar şi de profesorul Marcel Crihană. În al doilea rând, Perpessicius - Crihană pentru că noi, cei de acum, avem nevoie de „tonul” domnului profesor Crihană, blând şi generos, revărsând asupra noastră savoarea sentimentului de prietenie. Domnul profesor ne-a dovedit cândva că, alături de prieteni, „se poate“. Dacă vrei cu adevărat, crezi cu adevărat, munceşti cu adevărat, poţi reuşi! Un dascăl de ţară l-a impresionat ca nimeni altul din anii lui pe „aristocratul“ erudit de la oraş, pe fiul marelui om de cultură, încât i-a devenit prieten bun, ca un frate, precum odată Creangă lui Eminescu... Respectând proporţiile (atât de la Eminescu-Creangă, cât şi de la Perpessicius-Crihană... până la noi), credem că putem repeta aceste exemple şi realiza, împreună cu membrii cenaclului cu acelaşi nume de la Bucureşti, lucruri frumoase pe care singuri nu le-am putea face...

N.M.C.: Cât de bine îl cunoşti pe Marcel Crihană? De ce îl consideri un „fiu al satului“ reprezentativ pentru cultura vălmăreană? Cum este el receptat în satul natal? Dar opera lui?

Preocuparea pentru aceste valori nu ne este nouă la Valea Mărului. Au existat de-a lungul timpului oameni care au apreciat enorm cultura, făcându-şi din ea crez şi profesie. Domnul Crihană, prin anii 1973-1974, punea o „caramidă“ specifică acelor ani (prima, în unele privinţe). Ca întotdeauna, iniţiativa are rolul de a fi doar piatra de temelie, este alfa, fapta de început care transmite vălmărenilor de pretutindeni că, pentru a se continua, aveam şi avem nevoie de ei. Mi-a fost profesor la o vârstă mai tânără decât mă aflu eu acum. Era fascinantă prezenţa dumisale la catedră pentru că avea un orizont cultural foarte larg, pe care ni-l transmitea cu pasiune şi nouă. Nu ne forma o perspectivă limitată la literatură sau limbă, ci îl preocupa cultura în ansamblu, în ceea ce este fundamental şi universal. Elemente de filosofie, istorie, teologie, arte, psihologie şi pedagogie etc. se găseau în toate lecţiile, simplificate pentru a ne fi accesibile...
Domnul profesor Crihană ne pregătea nu pentru o carieră în litere, ci pentru viaţă, cu toate ale ei. De ce îl consider cea mai „mare“ valoare a noastră în cultură? Pentru că nimeni altcineva de aici nu a reuşit să publice aproape 50 de cărţi, cele mai multe de referinţă în domeniul dumisale, de exemplu. Este numai un aspect... Dar domnul profesor a făcut multe pentru şcoala vălmăreană, pentru colegii dumisale şi pentru elevi. Era „bun la toate“: compunea muzica şi versurile la cântecele pentru copii, se ocupa de textul (scenariul) şi regia pieselor de teatru ale „amatorilor“ talentaţi de la noi, organiza seri culturale, spectacole, aduna materiale şi redacta revistele, se îngrijea de fondul de carte al bibliotecii, conducea cenaclul, culegea opere populare de la bătrânii satului...
Apropo de asta, puţini ştiu că, până la doctoratul cu o tematică privind viaţa şi opera lui Perpessicius, lucrarea de gradul I a domnului Crihană a fost un excelent studiu de etnografie şi folclor, cu aplicaţii pe zona noastră.
Cum este receptat? Una din caracteristicile personalităţii culturale a domnului profesor Marcel Crihană, trăsătură de nobil caracter pe care o iubim noi foarte mult, este că nu şi-a „renegat“ niciodată „originea“, „matca“. Şi-a început adesea conferinţele publice, expunerile la facultate, discursurile la diferite simpozioane, mese rotunde etc., cu amintirea faptului că este vălmărean şi că datorează enorm locurilor natale şi oamenilor acestora. Aşa cum Eliade le spunea studenţilor străini că, dacă vor să-i priceapă opera, ar trebui să o poată citi în limba română, domnul profesor Marcel Crihană recunoştea cu mândrie că va fi receptat mai corect dacă ei vor şti că este vălmărean.
Poate şi de aici o deschidere în plus către relaţia cu Perpessicius: se ştie bine cum se raporta Dumitru S. Panaitescu la „brăilenii lui“.

N.M.C.: Am parcurs recent o carte veche, un album realizat de Angela şi Eugen Holban, intitulat Arta populară din judeţul Galaţi. Lucrarea voluminoasă, de 300 de pagini, format mare, nu face trimitere aproape deloc la creaţiile populare vălmărene. Cum îţi explici acest lucru dumneata, care eşti de profesie istoric? Ce am mai putea face noi, cei de azi, pentru restabilirea „ordinii“ fireşti - şi obiective - în evaluarea artei tradiţionale care este pe cale de a dispărea total din memoria şi atenţia publicului larg?

V.F.D.: Eu ştiu un monument în comuna Valea Mărului din anul 1770 despre care nu a vorbit şi nu vorbeşte nimeni. Şi, slavă Domnului, comuna a dat câţiva profesori de istorie... Mai ştiu că ne străduim cu mari greutăţi să restaurăm şi să refacem pictura unei biserici de asemenea foarte-foarte vechi (şi foarte frumoase). Şi, slavă Domnului, Valea Mărului a dat ţării un episcop (pe Iosif Gafton)... Nu cunosc sursele de documentare pentru cartea respectivă. Ca om pasionat de istorie, ştiu că majoritatea cercetătorilor se bazau pe surse din localităţile cele mai apropiate (şi în spaţiu, şi în timp) şi puteau, astfel, să cadă uşor în subiectivism. Probabil au lipsit sursele. Însă un adevăr dureros există. În zona noastră, localnicii au renunţat la portul popular într-un timp foarte scurt. Motivul: industrializarea şi adoptarea modului de viaţă al oraşelor unde majoritatea membrilor tineri ai familiilor din sat învăţau sau lucrau temporar (în combinatul Siderurgic Galaţi, Şantierul Naval etc.).
Creaţiile populare însă există. În casele bătrânilor... În amintirile câtorva dintre noi... Cine vrea să le vadă, le va vedea şi în viitorul muzeu etno-folcloric vălmărean. Dar să sperăm că, peste câţiva ani, pe ţăranul român nu îl vom găsi numai la muzeu - ci îl vom „reînvia“, împreună, prin cultura pe care o promovăm.

N.M.C.: Mă întreba cineva de ce sunt atât de puţini oameni talentaţi şi cu suflet mare în zona noastră... Mai în glumă, mai în serios, i-am răspuns: „La Puţeni (Puţini), că-s oricum... puţini de toţi! Iar şi la Valea Mărului, şi la Corni... pentru că ni-i iau şi pe ultimii Occidentul şi Capitala!“ Dumneata nu vrei, măcar uneori, să „fugi“ de la ţară către marile oraşe şi centre culturale ale lumii? Sau nu te simţi un fel de „ultimul rămas“ acasă?

V.F.D.: Este fals! Peste tot sunt oameni talentaţi şi plini de suflet. Mulţi. Şi nu are importanţă prin ce alte locuri îi duce viaţa. Dar... fie sunt prea modeşti, fie nu sunt lăsaţi să „spună” lumii că gândesc şi ce gândesc. E timpul nonvalorii, a „Becaliştilor“ şi „Elenelor Blonde-Barbie“. Dar peste tot, în fiecare colţ de Rai (aşa îi spun eu ţării mele) există un român ce a învăţat să „cânte“ de la „ciocârlie”. Undeva, foarte aproape de Soare.
Am fost recent plecat la Bruxelles. Am vizitat toate instituţiile centrale ale Uniunii Europene. Nu m-am simţit nici o clipă stânjenit că sunt român, „înainte, în timpul şi după“ ce sunt european. Nu am fost tentat să rămân acolo şi nu m-am gândit nici o secundă că ar fi bine să-mi iau familia şi să mă mut acolo. Perpessicius a plecat la Bucureşti, dar a creat în mijlocul Capitalei o „mică Brăilă“. Marcel Crihană a plecat la Bucureşti, dar a dus cu sine şi a crescut acolo o „mică Valea Mărului“. Dv., domnule Mohorea, aţi plecat la Bucureşti, dar aţi clădit acolo, în sufletele colegilor şi elevilor dv., ca director şi cadru didactic, o „mică şcoală a Cornilor“.
Eu încă nu ştiu. Nu cred însă să pot pleca din sat definitiv. Până acum, eu sunt numai „cel care se întoarce“. Nu mă simt un „ultim rămas“, căci acasă este, pentru mine, nu numai aici, ci oriunde câte un „om de-al meu“ dezvăluie în lumină încă o Valea Mărului.

N.M.C.: Îţi mulţumesc şi te aşteptăm, totuşi, oricând, şi la Bucureşti.

V.F.D.: Şi eu vă mulţumesc! Căci vine o zi când... nu mai poţi fugi de ceva ce trebuie să faci - fiindcă îţi dai seama că nu ai cum să fugi de tine însuţi.

Zilele Editurii Perpessicius Bucureşti

2007-10-19T05:03:00.000-07:00

În acest an, de Sfinţii Dimitrie, cum v-am obişnuit, zilele editurii Perpessicius se desfăşoară în datele de 26 şi 27 octombrie, după cum urmează:

1. La Colegiul Naţional Matei Basarab, vineri, 26, orele 15,30 - 18,00, în amfiteatru - instituţie de învăţământ la care Perpessicius a fost cândva profesor.
2. La Biblioteca Metropolitană Mihail Sadoveanu, sâmbătă, 27, orele 10,00 - 13, 00 - la sala de studii orientalistice Mircea Eliade - unde se întrunesc de obicei membrii cenaclului Perpessicius.

Din program:
1. Sfinţii Dimitrie - ocrotitori ai sănătăţii noastre trupeşti şi spirituale;
2. PERPESSICIUS - „cel tăbăcit de suferinţă“; jertfa pentru cultură şi educaţie;
3. Arta religioasă şi sacrificiul creatorului; poezia religioasă (A dimineţilor lumină, Maria Niculescu, Dintr-un timp al regăsirii, Florica Ceapoiu, Ecoul ca speranţă, Victoria Milescu, Dor de tine, Adina Enăchescu, Rugăciuni şi psalmi, Florin Grigoriu, Pe drum cu un înger, George Peagu, Cântarea Cântărilor, Ilorian Păunoiu ş.a.), icoana pe sticlă (Ana Aura Băbeanu); lansări de carte, expoziţie de pictură;
4. Poemele româneşti în stil japonez, concepţie, traducerile în franceză, engleză, italiană; haiku şi tanka (Florin Grigoriu, Adina Enăchescu);
5. Revista Paradox - numărul omagial Perpessicius;
6. Vârste şi trepte, Orizont rural;
7. Cenaclul Perpessicius-Crihană din Valea-Mărului, Galaţi.

Vă aşteptăm! Informaţii suplimentare la redacţie, 031.104.87.94

carte si revista religioasa la SIBIU

2007-10-17T22:50:00.000-07:00

Târgul Naţional de Carte şi Revistă Religioasă (TNCRR),
Ediţia a VIII-a, Sibiu, 18-21 octombrie 2007

Programul manifestărilor

JOI, 18 OCTOMBRIE 2007
-13,00 - DESCHIDEREA OFICIALĂ A TÂRGULUI
-17,00 - Lansarea volumului „Polemici Ortodoxe” de Florian Bichir (Editura Agnos, Sibiu, 2007)
- Lansarea cărţii „Porţile Cerului” a pr. Constantin Necula (Editura Agnos, Sibiu, 2007)
-18,00 - Dezbaterea cu tema „Biserica şi presa în contextul lumii moderne”
(dezbatere organizată cu sprijinul Asociaţiei Ortodoxe pentru o Lume Nouă)
Invitaţi: jurnalişti, reprezentanţi ai Bisericii, profesori

VINERI, 19 OCTOMBRIE 2007
-17,00 - Lansarea cărţii „Despre problemele tinerilor” de Vasile Danion (Editura Agnos, 2007) Invitaţi: Răzvan Bucuroiu, Răzvan Codrescu
-17,30 - Editura Învierea -Timişoara *Lansarea volumelor „Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale” a prof.dr. Ioan Evseev şi „Scara raiului” – ediţia a VI-a a Sf. Ioan Scărarul Invitat: conf.dr. Claudiu T. Arieşan –Universitatea de Vest din Timişoara
-17,45 - Vernisajul expoziţiei de icoane ale asist. univ. Alexandru Nicolau (Bucureşti) şi Maxim Andreea (Facultatea de Teologie Sibiu)
-„Sufletul nostru aude glasul îngerilor”- vernisajul expoziţiei de lucrări cu tematică religioasă realizate de copiii cu deficienţe de auz de la Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă nr.2 Sibiu
-18,00 - Masa rotundă cu tema „Icoana, între spiritualizare şi profanare”
Invitaţi: Î.P.S. Dr. Laurenţiu Streza, pr.prof.dr. Vasile Mihoc, Dan Puric, arhid.prof.dr. Ioan Ică jr., pr.consilier Constantin Necula

SÂMBĂTĂ, 20 OCTOMBRIE 2007
-11,00 - Întâlnire de lucru a Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini (AZEC)
-16,00 - Lansarea cărţii „Taina aceasta mare este” de pr. Teodor Cios (ediţia a 2-a)
-16,30 - Lansarea volumului «Robiţi de „fenomenul” Da Vinci. O descifrare ortodoxă a Codului» de Cristian Şerban (Editura Egumeniţa, Galaţi, 2007)
-17,00 - In memoriam Virgil Gheorghiu – preot şi scriitor (15 ani de la trecerea la cele veşnice) Invitaţi: pr. Neculoiu, Maria-Cornelia Ică, pr.prof.univ. dr. Mircea Păcurariu
-18,00 - „Pe Tine Doamne Te slăvesc…” – Recital coral susţinut de Corul de Cameră „Caedonia” al Casei de Cultură a Sindicatelor Sibiu, dirijor: prof. Florin Soare
- Recital de poezie religioasă

DUMINICĂ, 21 OCTOMBRIE 2007
-09,00 - Participare la Sfânta Liturghie la Biserica din Galeş (atribuirea celui de-al doilea hram bisericii, „Sfântul Ioan din Galeş” -mărturisitor pentru dreapta credinţă)
-17,00 - FESTIVITATEA DE ÎNCHIDERE A TÂRGULUI ŞI DE PREMIERE A EDITURILOR

PROGRAM ZILNIC DE VIZITARE:
Joi: 10,00 – 20,00
Vineri: 10,00 – 20,00
Sâmbătă: 10,00 – 20,00
Duminică: 12,30 – 19,00

INTRAREA LIBERĂ

————————

Târgul Naţional de Carte şi Revistă Religioasă (TNCRR) este unica manifestare de profil din România şi este organizat de Asociaţia SCRIPTUS din Sibiu în fiecare an în luna octombrie, pe parcursul a patru zile. În cursul serilor au loc mese rotunde, dezbateri, concerte corale, care întregesc oferta culturala ‘’scrisa”. Scopul acestei ample acţiuni este acela de a facilita tinerilor şi publicului redescoperirea spiritualităţii creştine şi a tradiţiilor româneşti prin intermediul cărţii duhovniceşti ziditoare de suflet. De-a lungul celor şapte ediţii ce au avut loc, TNCRR s-a bucurat de un interes deosebit din partea publicului, înscriindu-se ca o manifestare de prestigiu în domeniul cărţii religioase. A devenit practic o frumoasă tradiţie organizarea la Sibiu a acestui Târg Naţional de Carte şi Revistă Religioasă.
Aflat în acest an la cea de-a VIII-a ediţie, TNCRR reuneşte circa 30 de edituri, aparţinând diferitelor confesiuni religioase ce coexistă pe teritoriul României şi care vor prezenta la Sibiu cele mai recente apariţii editoriale din domeniul religios.

Asociaţia SCRIPTUS - as_scriptus@yahoo.com - www.scriptus.ro

urmariti si blogul lui Laurentiu Dumitru pe www.laurentiudumitru.ro

stejarul urias

2007-08-23T23:43:00.000-07:00

S-ar putea crede ca simbolul frumoasei localitati valmarene ar fi un pom fructifer, marul adica. Vizitandu-i recent, insa, pe membrii echipei care lucreaza la proiectul cultural, am descoperit cu incantare un alt copac-emblema: un stejar urias, de o varsta impresionanta (aproape 500 de ani), cu o coroana foarte verde si bogata - pentru un „batran“... -, care „strajuieste“ de unul singur, destul de departe de padure, in locurile atat de incarcate de istorie. Daca treceti vreodata prin Valea Marului, chiar daca veti gasi cu usurinta multe alte „obiective“ ce merita atentia dv, nu uitati sa popositi macar pentru cateva minute la umbra generoasa a „stejarului lui Stefan“ - va veti incarca de energie si incredere in bine. Sau poate vi se va „revigora“ putin credinta - caci veti avea in fata un copac cu tinuta demna, sublima, a unui „sfant“.

Scrisoare de sustinere pentru revista Varste si trepte

2007-08-21T04:47:00.001-07:00

Lucrez de aproape 15 ani - pe langa preocuparile mele direct legate de profesia de baza (formator de formatori în cultura si educatie, cadru didactic de stiinte sociale si filosofie) -, în domeniul revistelor „specializate“ – termen uzitat nu atat pentru publicatiile „de specialitate“, adica acele mijloace de comunicare in – intre grupuri restrânse (stiintifice, teologice, filosofice, tehnologice, academice, universitare etc.) de specialisti, ci mai curand pentru reviste a caror tematica este transmisa si catre publicul larg, popularizand deci activitatea comunitatilor in cauza, deschizand accesul la aceasta catre „mase“ mari de persoane, la informatia, repet, „specializata“. Desi am ocupat si posturi de redactor (sau posturi manageriale indirect implicate in conceperea si coordonarea proiectelor în ansamblul acestora, ca de pilda director de imagine, de publicitate, manager cultural sau de marketing), in cea mai mare masura am fost – sunt si în prezent – editor (coordonator) de asemenea reviste „specializate“.
Dintre acestea, unele foarte complexe prin natura lor, dar mai ales generatoare de probleme din cauza cererii reduse pe piata, a beneficiilor mici obtinute din vanzari, deci unele „neprofitabile“, sunt revistele de cultura. Iar intre revistele de cultura, exista o subcategorie extrem de defavorizata, in foarte multe privinte, si anume revistele de cultura la sate. „Exista“ este impropriu spus, sunt numai ca posibilitate – caci în Romania aproape lipsesc.
Nu este cazul sa aduc în discutie aici conceptul de cultura – presupun insa ca suntem, majoritatea celor care activam in acest domeniu, de acord asupra faptului ca, in mediul rural, cultura trebuie sa insemne, in primul rand, folclor („cultura populara“) si folcloristica, etnografie si etnologie, istorie si arheologie, limba romana si literatura, religie si teologie, arta populara si estetica acesteia s.a. Toate acestea se intrepatrund, se suprapun pe alocuri, sunt delimitate greu si fluctuant, valorizarea principiilor si promovarea anumitor modele determina uneori confuzie, tensiuni, dispute, dar si nepasare, abandon, blocaje de comunicare, permisivitate la manipulare si alte fenomene negative.
Cu toate ca, in societatea rurala contemporana, impactul mass-media audio-vizuale asupra culturii populare (prioritar orale) este mai mare decat cel al presei scrise si cartii, nevoia omului de la sat de a regandi, retine si reevalua informatia inainte de a o integra face ca aparitia de reviste „specializate“ culturale sa fie necesara si sa ajute fundamental cartea de invatatura. Nu si suficienta (un post de radio i-ar completa in mod fericit eficienta, un site pe Internet – cu pagini web dedicate, cu forumuri de discutie, i-ar extinde targetul etc.), dar in mod cert necesara.
Este o idee preconceputa – si falsa, in acelasi timp – aceea ca publicatiile de cultura nu sunt „profitabile“. Ele nici nu presupun costuri atat de mari precum se considera de catre necunoscatori si au un insemnat rost (in)formativ, aduc beneficii majore (cu mult mai mari decât cheltuielile) pe termen mediu si lung, odata cu crearea de ceea ce economistii numesc „capital uman“, resurse umane si profesionale din ce în ce mai bine pregatite, „capabilitati“ numeroase si deosebite, performante – ce, în timp, se vor regasi si în producerea de plusvaloare...
In al doilea rand, reprezinta un important mijloc de atragere de investitori, sponsori (nu numai pentru cultura) si publicitari, fonduri, sunt un „instrument“ de promovare a imaginii, de orientare a strategiilor de dezvoltare si de contracarare a fenomenelor negative mentionate mai sus. Sunt repere in situatii de criza sau de dezechilibre mai putin grave si de reconturare si reafirmare a identitatii noastre. Iar viata din satele romanesti nu (mai) dispune, din nefericire, de publicatii reprezentative în acest sens.
Initiativa unui grup de tineri – indrumati de cativa intelectuali din partea locului – din Valea Marului, judetul Galati, de a infiinta o revista de cultura locala, pe langa viitorul asezamant cultural al comunei, este intrutotul laudabila. Implicarea guvernamentala si a Primariei valmarene va face ca nu numai transpunerea in fapt a ideii lor frumoase, ci si difuzarea mesajului lor sa fie bine receptate, iar exemplul lor sa fie urmat si in alte zone ale tarii.
Societatea comerciala al carei director executiv sunt – SC «PERPESSICIUS» SRL BUCURESTI - recomanda cu toata increderea proiectul propus ca fiind unul viabil, oferindu-le valmarenilor, totodata, sprijin in derularea optima a acestuia, atat prin consultanta, cat si prin serviciile noastre: editare-redactie, design si dtp, prelucrare de imagine, pre-press si tipar, arhivare foto, marketing si vanzari, relatii publice si publicitate, difuzare, programare si administrare web, organizare participare la evenimente (targuri, expozitii, conferinte, simpozioane etc.), conceptie si productie publicitara, amenajare standuri expozitionale, service calculatoare si periferice, calibrare aparate si echipamente etc.
Suntem de acord sa le reprezentam valmarenilor interesele pentru ca echipa care se ocupa de proiect este formata din oameni cu o rara integritate morala si profesionala, care au nu numai intentii bune, ci si puterea de a le duce pana la capat cu succes.
Sorina Dascalu
Asociat-director executiv

2007-08-03T22:20:00.000-07:00

Cultura popularã, tradiţionalã sau „profundã“, cum îi spun unii specialişti contemporani, chiar dacã o privim ca pe un fond „strãvechi“ şi paradigmatic al nostru, al tuturor, „arhaic“, este o culturã vie, dinamicã şi total refractarã la încercãrile omului de azi de a o suplini prin crearea artificialã de simulacre prezentate lumii ca fiind autentice. Se poate, de exemplu, „regiza“ o nuntã ţãrãneascã, „din bãtrâni“, cu toate practicile şi obiceiurile acesteia, armonizate într-un fel de „spectacol“, fie pe o scenã - deseori improvizatã -, fie într-un decor expoziţional sau de televiziune, fie şi în „vatra satului“, cu prilejul diferitelor târguri şi festivaluri. Dar câtã vreme participanţii la eveniment nu trãiesc cu adevãrat încãrcãtura spiritualã a cununiei, ci doar sunt ademeniţi în nişte scenarii frumoase, prin care li se resuscitã apetenţa pentru mitologic, taina aceasta din folclor va fi pentru cei de azi numai un comportament „primitiv“, un rit „de suprafaţã“ interesant dar „naiv“, depãşit când este vorba de trebuinţele lor.
În mediul rural, însã, nevoia de culturã nu îmbracã numai forma respectãrii şi retrãirii tradiţiei folclorice. Este în primul rând o necesitate imperativã de reafirmare a identitãţii naţionale şi creştine, mai acutã la sate şi micile oraşe decât în Capitalã şi marile centre urbane. În contextul în care multe dintre elitele intelectuale - cu o mentalitate secularizatã şi alienatã - doresc sã se desprindã şi sã se îndepãrteze, dupã modele strãine, de nişte fundamente tradiţionale pe care nu le mai acceptã fiindcã de fapt nu le mai înţeleg, în situaţia în care, aceleaşi personalitãţi culturale sau altele, numeroase în orice caz, resping trecutul în întregime, inclusiv realizãrile pozitive şi dezvoltãrile benefice ale acestuia, când „fiii satului“, minţi luminate, îşi refuzã originea, „rãdãcinile“, apare un complex identitar grav, o crizã ce nu poate fi depãşitã fãrã apel la creaţiile culte, la spiritualitatea dobânditã prin educaţie, învãţãturã, cultivare sistematicã, strategicã, bine controlatã, cizelatã prin ani grei de formare în şcoli de calitate, universitãţi elevate, cercetare în academie.
De aceea, reînfiinţarea unor aşezãminte culturale la sate (case de culturã sau cãmine culturale, cum mai pot fi denumite) este nu dezirabilã, ci vitalã pentru aceste comunitãţi - întrucât intermediazã între cele douã tipuri de culturã (popularã şi cultã), facilitând comunicarea între tradiţie şi contemporaneitate, între cultura oralã şi cea scrisã, între audio-vizual, tipãrit şi virtual ş.a.m.d. Este o datorie sacrã pentru orice om de culturã sã fie sau sã devinã atât reprezentant al folclorului, lucrând concret şi perseverent pentru restituirea valorilor, conservarea şi inovarea elementelor de culturã popularã, cât şi reprezentant al transformãrilor actuale, descoperirilor şi soluţiilor celor mai noi, celor mai recente forme de expresie, urmãrind adaptarea la schimbare, la solicitãrile vieţii cotidiene. O colectivitate folcloricã îşi „creşte“ propriile personalitãţi creatoare de care are nevoie şi „le trimite“ în societatea cultã sã fie „civilizate“ şi sã ducã oriunde cu ele „moştenirea“, patrimoniul care o diferenţiazã de toate celelalte comunitãţi - este legitim ca atunci când se aflã într-o etapã de neechilibru, dezechilibru sau crizã, pericol de dizolvare, sã-şi „cheme“, cum spuneam, „fiii“ (buni, mai puţin buni...), de oriunde s-ar afla ei.
Am rãspuns cu promptitudine invitaţiei vãlmãrenilor de a fi alãturi de ei în derularea proiectului propus fiindcã aşa cred cã ar fi procedat oricine i-ar fi cunoscut la fel de bine ca mine. Sunt nãscut în Valea Mãrului, am fost cândva cadru didactic acolo şi directorul cãminului cultural al comunei (am condus, printre altele, douã cenacluri - „Orizont rural“ şi „Perpessicius“, o trupã de creaţie dramaturgicã şi teatru, şi mai multe reviste de culturã, între care, una foarte aproape sufletului meu, „Vârste şi trepte“) şi ştiu cât de inimoşi, de intens „trãitori“ ai culturii - în toate sensurile termenului - sunt oamenii locului, cât de serioşi şi integri - şi cu câtã credinţã s-au implicat întotdeauna în menţinerea şi transmiterea principiilor şi valorilor. Sunt convins cã vor reuşi în ceea ce-şi doresc şi, în ce mã priveºte, le voi acorda tot sprijinul necesar. Îmi face o deosebitã plãcere sã mã întorc printre ei pentru a desfãşura - atât cât timpul şi sãnãtatea îmi vor permite - activitãţi culturale precum simpozioane, mese rotunde, promovarea unor apariţii editoriale şi lansãri de carte, ateliere, cursuri, şezãtori, festivaluri ş.a., poate un nou cenaclu literar. Desigur cã voi fi onorat sã redactez oricând diferite materiale pentru o publicaţie a lor şi cã voi rãspunde cu gratitudine tinerilor la întrebãrile privind anii petrecuţi de mine în acea zonã (despre care nu am prea scris în cele peste 45 de cãrţi ale mele). Voi ajuta la dotarea şi organizarea bibliotecii satului şi a unei sãli moderne de lecturã, informare, documentare. Voi fi încântat, de asemenea, sã-i reîntâlnesc pe foştii mei elevi, studenţi, colegi şi prieteni - şi sã colaborãm. Împreunã cu fiica mea, Sorina Dascãlu, vom avea în grijã editarea şi publicarea scrierilor persoanelor talentate de acolo. Cu siguranţã şi eu voi avea multe de învãţat din experienţa acestora, voi regãsi repere preţioase pentru profesia mea şi, reconturându-se identitatea lor, voi avea o şansã în plus sã-mi recapãt o parte din ceea ce este important în propria mea identitate - deci nu pot decât sã le mulţumesc pentru o atât de generoasã iniţiativã.

Prof.univ.dr. Marcel Crihanã
Universitatea „Hyperion“
Facultatea de filologie
Director general
al Editurii «Perpessicius» Bucureşti

Satul romanesc - Eternitate prin cultura

2007-08-01T03:48:00.000-07:00

Cativa tineri inimosi din satul natal al criticului si istoricului literar Marcel Crihana – directorul general al Editurii Perpessicius din Bucuresti si editorul nostru senior - au lansat recent ideea unui proiect de restructurare valorica a culturii locale - „Satul românesc - Eternitate prin cultură”. Sustinem aceasta frumoasa si interesanta initiativa, se intelege, cu toata bucuria – si va rugam sa ne trimiteti la redactie mesaje despre reconstructia asezamintelor culturale (camine, case cultura etc.) din mediul rural sau, pur si simplu, sa ne povestiti ce se intampla, in aceasta directie, in zona unde locuiti dv – sau unde va sunt “radacinile”… Daca si dv considerati ca este o idee salutara si ca asemenea demersuri sunt necesare, ca merita urmate... Multumim.

Redactia editurii Perpessicius, a periodicului Graphic Arts & Media Business Review si a revistei de cultura Paradox

SCRISOARE DE SUSŢINERE DE LA UN FIU DE TARAN...

2007-08-01T03:17:00.001-07:00

Numele meu e Vasile Costea şi sunt un fiu al comunei Valea Mărului, fostă Puţeni (Puţini). Acum 60 de ani în urmă vedeam lumina zilei într-o familie de ţărani gospodari, vălmăreni născuţi şi crescuţi în frică de Dumnezeu.Nu şi-au dorit lucruri măreţe, ci doar să-şi crească pruncii cu cinste în spiritul respectului pentru valorile creştine şi al dragostei pentru oamenii şi plaiurile vălmărene. Deşi, după terminarea studiilor primare, am fost nevoit să „zbor” - cum îmi spunea tata -, iar după terminarea acestora am muncit o viaţă în „Colosul Siderurgic Galaţi”, eu nu am uitat niciodată locul în care m-am născut şi nici pe vălmărenii mei. Mi-am iubit locurile atât de mult încât şi gropile în care mai cădeam pe întuneric mi se păreau mici tobogane cu flori.

Am încercat să fiu în contact permanent cu toţi oamenii satului şi cu cei care, la un moment dat, conduceau destinele acestei comune, contribuind şi eu la fundamentarea unor hotărâri ce urmau a se lua.
Am fost consultat şi/sau am colaborat bine cu primăria, şcoala, biserica şi poliţia, instituţii ai căror conducători au dat dovadă de tact, pricepere, patriotism şi simţ civic.
Cu multă plăcere trebuie să recunosc că în comuna noastră a apărut, cu ceva timp în urmă, un tânăr deosebit de inteligent, cu o minte neastâmpărată.
Am stat mult de vorbă cu el despre vise. Despre visele lui. Şi visele lui erau visele mele. Visele noastre, ale vălmărenilor. Mi-a cerut de multe ori sfatul şi l-a urmat. Alteori, încăpăţânat, a făcut cum l-a dus capul, demonstrându-mi că are dreptate şi că ştie ce vrea.
Am transformat, împreună cu viceprimarul Florin Doca, nopţi liniştite în nopţi albastre, pline de tumult.
Împreună cu fostul viceprimar Emil Băţroş, cu directorul şcolii, Ştefănache Vârlan, puneam la cale „viitorul”.
Şi am văzut un tănăr tenace. Visele lui: „ proiecte pentru noi”, ”sat european”, le-a cuprins în Strategia de Dezvoltare Durabilă a comunităţii.
E la al doilea mandat. Se vede că ştie ce vrea. E vechi de acuma... Ştie ce vrea şi ştie şi cum. E în stare să se certe cu toţi pesimiştii pentru visele noastre.
Şcoli noi, cu apă curentă, laborator de informatică şi Internet, centrală termică şi mobilier schimbat în totalitate, poduri, reconstrucţie ecologică prin sute de hectare de „scut verde”, “Pădurea Vălmărenilor”, acolo unde pe vremuri stăteau de strajă falnicii stejari ai lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Vise transformate în realitate, vise „puse pe hârtie” în proiecte îndrăzneţe ca: alimentare cu apă, gaze, canalizare, pietruiri şi asfaltări de drumuri.
Trebuie să mărturisesc că am fost foarte surprins de ideea asta mai veche a lui: „ vreau, într-un singur loc, trecutul, prezentul şi viitorul”. Ca noi vălmărenii să nu murim niciodată! Ca tot ceea ce a fost să rămână.

Un vis frumos – un proiect îndrăzneţ - „Satul românesc - Eternitate prin cultură”. Credeam că uitase, dar nu...

„- Nea Vasile... E timpul să privim înlăuntrul nostru şi să scoatem afară ce e maibun – Lumina !” .

Am citit cu nesaţ cuvintele. L-am ascultat şi m-a ascultat. De multe ori nu mai ascultă. Spune că timpul i-a luat-o înainte. Are de spus o grămadă. Nu vorbeşte de viaţa lui. El vorbeşte de proiecte şi vise. E tânăr şi e năvalnic. Am citit proiectul, am tresărit redescoperind lucruri uitate. Îi place să stea de vorbă cu mine. Mă caută. E necăjit. Şi mie îmi place să stau de vorbă cu el. Ai cu cine. „Veşnicia s-a născut la sat” – e visul şi e proiectul lui, cel mai frumos proiect vălmărean. Pentru că pornesc din suflet, te ung la suflet vorbele lui. Deja a stârnit ecouri puternice în comunitate. Sunt unii nepăsători, alţii răuvoitori, dar sunt, Doamne, mulţi nerăbdători să vadă minunea. Am văzut bătrâni cu spirit tânăr, dându-i însemnări despre vrăji şi deochiuri, despre Sancă şi Roghin. Iar bătrânul Neculai Fuică, de 82 de ani, vorbea înflăcărat. Vroia să-şi dea furca şi fusul, vârtelniţa şi resturi din războiul de ţesut al femeii sale, dusă acum la odihna veşnică. Moş Fuică vrea muzeu: „că e păcat să dispară tot, să numai rămână nimic după noi”.

„- Dacă faci asta, Florine, cât mai trăiesc eu îţi pun trandafiri şi lalele acolo. Gratuit.” Şi ce lalele are Moşul?!

Acest lucru a reuşit Florin: să strângă în jurul unei idei oameni diverşi: istorici şi critici literari, poeţi, scriitori, jurnalişti şi editori, învăţători („că, la ţară, dacă ei nu sunt promotori ai culturii, atunci cine?), tineri şi bătrâni. La vârsta mea, Florin m-a făcut să visez. Acolo, în parcul plin cu tei, va fi un loc al Luminii.

„Lămpi pe alei, alei pe sub tei, Lumină de dat şi primit” – sună frumos, sună a SPERANŢĂ. E convins că „fiii risipitori” vor „reveni” printre noi, dăruind şi primind: profesorul dr. Marcel Crihană, istoric literar şi critic de marcă, Speranţa Miron, Ioan Dan Pintilie, Constantin Doca Trincu, Dionisie Duma, Sorina Dascălu, învăţătorii Maria şi Alexandru Gafton. Ei - şi mulţi alţii neştiuţi de nimeni - sunt acum garanţia că visul se va transforma în realitate. Bătrâni întineriţi de tineri. Un fluier, un cimpoi, o ţiteră şi o vioară. Traista cu poveşti şi snoave vechi de când lumea, un covor, o icoană, un cântec de dor, ce nimeni nu ştie de când şi de unde vine la noi. Şi dacă Bunul Dumnezeu îmi va îngădui, promit că voi contribui după puterile mele la unele din activităţile din Planul de activitate al proiectului.
Că e prea frumos să nu încercăm să fim pentru o clipă în suflet tineri. Măcar voi îngriji lalelele puse de moş Fuică Neculai şi tot voi fi folositor.

Cu dragoste, pentru satul meu.

Vasile Costea